Petre Schlemihl/XXIX. Un bun rămas, o iertare

Salt la: navigare, căutare
←XXVIII. Fanfara podgoriilor XXIX. Un bun rămas, o iertare de Ilarie Voronca
Petre Schlemihl


Voi, drumuri nedefinite, ca un dor de plecare,
Voi oameni și arbori conspirând în crepuscul,
Și voi turme care aduceți gustul furtunii în ugere,
Și voi ziduri cu lacrimi și râsete cum e vuietul în scoică,

Voi. Străluciți sau păliți ca lama de cuțit a ochiului meu,
Până ce ultimele locuințe au dispărut pe-o linie
În zare, unde se-aleg formele primăverii nerostite,
Cum sunt cuvintele care încă nu s-au format în noi.

Un bun rămas în zăpada culcată la picioare,
Ca un câine alb cu care voi merge la vânătoare,
Un bun rămas, o iertare la ferestrele apărute
În amintirea plină de unelte ca un pod familiar.

Coline sau șesuri, sau cămări, sau hambare,
Aici fiarele ruginite sau florile înclinate
Când oriunde m-așteaptă o tristețe, o suferință nouă,
Și-un bun rămas spre voi oameni și arbori, o iertare.