Petre Schlemihl/XVII. Față în față

 

Și totuși, târziu într-o noapte ploioasă
Voi bate omule la geamul tău,
Și nu vei ști: e liniștea umedă în oase,
Sau e o veste pentru mai bine sau mai rău.

Păsări încetinite cu un amurg în vine,
Obrazu-acestei umbre sfâșiate de fulger,
De unde sună-n cupă lingurița luminei,
Strălucitor vestigiu tăind aerul-luger.

Vă voi vedea pe voi oameni și uneltele voastre,
Veți sta într-o tăcere în jurul unei mese,
Și lampa ca o ceață prin respirația noastră,
Se va urca pe buze, prin vorbe, ca o tuse.

Între ziduri cu fluvii și drumuri sfârșind albe,
Cu toată viața voastră oprită-ntr-o odihnă,
Prin somnul care trezește formele lui albe,
Și-n anotimp tristețea ca un profil al fructului.

Bătaia unui deget sau unui glas de geam,
Când lacrimi stau la pândă, cu bufnițe, prin geme,
Și-auzul vostru pipăit încet ca un perete,
Până ce voi nimeri amintirea comună ca pe-o clanță,

Înfiorat în moarte ca-n creștere o apă,
Nepământean prin sticlă un gest parcă de cretă
Cu vocea sfărâmată în sunet sub o clapă,
Și-ultima strălucire șovăită în plete,

Oare veți fi voi, oameni, sau doar umbrele voastre,
Prin toamna prelungită în fruntea transparentă,
Șoaptele ofilite cu florile în glastre,
Fără ecoul vierme de mătase răzbând prin coconul vocii,

Eu vă voi spune: „oameni, nu sunt decât un frate,
Același smuls în ploaie, îngenunchiat în toamnă,
A mea e tristețea voastră, ale mele sunt înfrângerile voastre,
Ca și voi nu sunt decât un copac pe care se-odihnește o vreme pasărea călătoare a vieții”.

Și fața mea-n șivoiul de lacrimi pe ferestre,
Și zilele departe arzând ca niște vreascuri,
Cu viscole gonite în membrele terestre,
Podgorii viitoare înaintând spre teascuri.