Petre Schlemihl/XIX. Cloșca fermecată

 

În loc de umbră-mi trec prin pas o viziune,
Ca spuma clătinată cu tălpile pe apă,
Trupul meu de drumuri acoperit ca de frunze,
Iată-l, cu-o primăvară bătând la ușile voastre.

Oare gândul nu mai sparge peretele-anotimpului
Și rădăcinile-n tuburi nu-și mai transmit aurora?
Peste durerile voastre, peste oarbele voastre certuri
Oare ploaia ca un diamant uriaș nu se sparge în miile de străluciri ale florilor?

În fiecare din voi am trecut ca printr-o odaie
Și am văzut speranța inundând o fereastră,
Și inima voastră ca un ou părăsit în paie
Aștepta cloșca fermecată, aventura, care să-i dea viață.

Dar un destin mă rupe iarăși de lângă voi, mă aruncă,
Între turmele cailor sălbateci minând din urmă dimineața,
Pe piscuri lângă piatra aridă sau în deșertul fierbinte,
Cântecul meu face să apară un oraș ca un miragiu.