Petre Schlemihl/XIV. Ciubotele de șapte poști

 

Dar am știut: versul e chivăra fermecată
Care va face să trec nevăzut printre oameni,
Prin noaptea ca o rază în jur desfășurată
Nimeni nu-și va mai spune, poetule, de-i sameni.

Și poemele sunt ciubotele de șapte poști
Care mă duc din cercul polar la caldul tropic,
Și-n vers ca-n geanta unui botanist recunoști
Ierburile atâtor distanțe stând alături.

Cine a spus că slova e-un lanț de-ncete schimburi,
Și literele închise ca păsări în odaie?
C-un singur vers poți trece prin patru anotimpuri,
Și pasul din poeme un continent îl taie.

Prin untdelemnul gros al luminii în peisagiul ecuatorial,
Sau în caverna rece de la Nord, sau în șovăirea albastră
A valului, printre coralii, șerpii, de la Miază-zi,
Prin harfele desfăcute în părul vântului de la Răsărit, sau de la Apus,

Acum lângă plugarul înverșunat peste fiarele sale,
Sau lângă roțile gemând ca niște câini uriași,
Acum între șoselele - curele - punând în mișcare orașele,
Și după aceea alături de sălbatec în pădurea virgină,

Astfel poemul trece cu mult înaintea zilei,
Sau o ajunge din urmă prin schelele aurorei
Poemul poate fi și pușculița în care s-au strâns toate monezile cerului,
Alături de stelele căzute din palmele destinului,

Vocală ca o vacanță prelungită în somn,
Cum te recunoști în sămânța care e un solz al toamnei,
În clopotele-aprinse de-o apă în crepuscul,
În vrăbiile care fac să vibreze capacul ca o vioară.

Poet ești și, de aceea, pururi Ahasverus,
Fără umbră și cauți cheile șipotului,
Iubirea sună-n tine ornic deșteptător,
Ai cântat și umbra s-a sperit și a fugit ca o pasăre.