Petre Schlemihl/XIII. De ce îi gonești cu bice?

←XII. Toți acești oameni

XIII. De ce îi gonești cu bice? de Ilarie Voronca Petre Schlemihl

XIV. Ciubotele de șapte poști→

Și e aici sau acolo, un om grăbit să ajungă la o limită.
Și el nu știe: această limită e în el,
Cum sunt în el toate zgomotele, toate vocile care se deșteaptă,
Când le atinge numai imaginea lor de pe oglinda dinafară.

Un om care nu poate fi nici mare nici umil,
Un om care-și aburește ca pe o sticlă visul,
Un om al cărui sânge disimulat ca un manifest incendiar,
Va târî în artere mulțimile fanatice.

Ecouri prăvălite-n carne ca fabuloase sănii,
Cu străluciri și urlet de lupi la focuri pale,
Tăiș crestând în creanga din inima poetului
Luminoasele litere știute numai de dânsul.

Singurătate slabă, înfierbântată rimă,
Ai fi voit prin ușă țipătul înstelat,
Corabie, să oprească o migrațiune-n climă
Peste ziduri să sară hoțește peisagiul.