Petre Schlemihl/XII. Toți acești oameni

 

De aceea aici lângă trunchiul carbonizat
În solitudinea întoarsă prin scorbură în pământ,
Îmi sun în tâmplă orele de demult ca niște tacâmuri
Înainte de ospățul izbucnind în focul de artificiu al furtunei,

De-aceea, cum circulă prin noi toți, nu numai pădurile,
Ci chiar și casele, vulcanii, vitele, corăbiile, orașele,
Când noi toți buni sau răi suntem ca niște conducte prin care circulă
De la buruiana umilă până la vulturul ca o carte semeață.

Acum, cu fruntea lipită de-oglinda unei scoarțe,
Când știu că tu care m-ai bicuit ești ca și mine,
O pâlnie prin care lumina se scurge în pământ,
Ca să se-ntoarcă iar în aer prin formele vieții de mâine,

Când știu că în limfa noastră e-aceeași soare solară,
Și-n amândoi albește scheletul o zăpadă,
Și capetele noastre sunt roțile de moară,
Prin care trece răceala în spume a azurului,

Acum când știu culoarea și planta transparentă,
Când e-un paing cuvântul suind pe pânza vocii,
Și-n noi gândește firul de iarbă, sau izvorul,
În noi gândește mireasma ușoară, sau aleea care a rămas în pâine,

Acum când știu că acest fum acest gol e ceea ce noi credem că suntem noi,
Și-nfrâng încă o dată festinurile voastre, luptele,
Acum când lacrima se deschide lacăt,
Și-un șipot de răcoare trece prin plumbul topit al tristeții,

Între florile pe care aurora le deschide cu-o mână străvezie
Sau între caii speriați de neliniștea din mine,
Îmi amintesc atâtea fapte și existențe pe care nimeni nu le știe
Asemeni fântânilor ce zac în funduri nedescoperite încă.