Petre Schlemihl/VIII. Un obraz apare în mine

 

Un om sau o ferigă re-ntoarsă în țărână
Un om sau un crepuscul spărgând, alună, ochiul,
Un om care aduce hrană viermilor un alt om,
Un om ca un măr nemișcat în care viermele crește lângă sâmbure,

Am văzut și eu fluviile întinse, hățuri,
Mânând spre viitor oceanele ca niște cai înspumați,
Am văzut marea cu un singur gest năruind palatele de pe țărmuri,
Ca un jucător care-și strânge înfrigurat câștigul în zorii zilei,

Am văzut pescărușii ciugulind oceanul ca pe-un stârv,
Și stârvuri reîntoarse mai vii în clorofilă,
Un om prin pământul poros filtrat ca o lumină,
Un om în care cresc dureros cuvinte ca niște măsele adulte,

Nici o speranță-n vârstă întoarsă bumerang?
Nici o cometă cântec incendiind o voce?
O faună, o floră în anotimp paing,
O pânză prin mireasmă și muzică să urce?

Nici un luceafăr cârma corăbiei să-ndrepte?
Lumină ca o turmă prin tenebre condusă,
Nici un pământ în hohot să nu-ți deschidă trepte,
În peșteri să desfacă o viziune frustă?

Glasul meu va sfâșia pe ulițele cetății,
Oricâte răni îmi veți face în carne, în speranță,
Glasul meu va pluti spre fruntea acelei ființe scumpe
Care a știut să-mi fie refugiu, aureolă.