Petre Schlemihl/VII. Hemoragie, ascensiune

 

Lângă armele voastre, oameni neînduplecați,
Lângă vulturii voștri pe care i-ați dresat să sfâșie plămânii
Oricărui aducător de flăcări; e umbra mea între munții aplecați
Atenți spre orașul încleștat sub cătușele pâinii,

Dar vă spun: chiar dacă m-ați răscoli până în cele mai adânci măruntaie
Cum ai sparge o vioară ca să găsești în ea cântecul,
Sau o oglindă în dosul căreia ai vrea să deslușești imaginile,
Nu veți putea atinge viziunea din mine.

Prin dimineața care-și deschide o arteră
Cu ceața adunată în funduri de eprubete,
Cu sufletul care-n carne, ca-ntr-o cămașă de forță,
Se zvârcolește, zgârie, ar vrea să se libereze,

Și voi mușcând zăpada sau mușcându-vă între voi
Ca niște câini înhămați la sania urcând spre care viscol?
Călăi sau frați, iată-mă pășesc printre voi,
Și nu știu ce-mi înfigeți în omoplat: un pumnal sau o aripă.