Petre Schlemihl/VI. Am privit amurgul în ochi

 

Ah! Ce bine mi-au făcut pietrele pe care mi le-ați aruncat,
Și ocările și scuipatul vostru ca niște hățuri ale solitudinei,
Prin huiduieli, în aer, țesute-n curcubee
Tristețea subțiată pe inima-nicovală.

M-ați alungat din ogrăzile ude de ploile târâte
Și în Decembre de lângă sobele voastre în care focul trosnea ca un harbuz,
M-ați alungat de pe ulițele pline de vuiet,
M-ați lovit cu bice în piețele publice ca pe un cal bătrân,

Ați știut: poemul se rupsese de mine, umbră, și călătorea departe,
În vreme ce voi erați legați, cu lanțuri, la ușa unei umbre,
Și ochii voștri, ca niște găini în coșurile vânzătorilor,
Se zvârcoleau, fără să poată atinge bobul de porumb luminos al aventurii.

Îmi amintesc o zi suplă ca o adolescentă,
Pe care am urmărit-o departe până dincolo de periferia sărăcăcioasă,
Și am văzut-o cum își lipea obrazul transparent de arbori
Și mâna luminoasă și-o înălța spre frunză ca o sevă,

I-am văzut trupul înfiorat aievea,
Până ce toată lumina căzuse de pe ea ca o rochie,
Pe care o păturea cu grijă și-o ascundea în scrinele din plante,
Și cu o dulceață în gesturi se apleca înspre întuneric,

Am stat singuri și-n depărtare sclipeau chiote,
Și fruntea-mi aburită ca o oglindă-n ierburi,
Și-am vrut să mă risipesc în aer cu ziua adolescentă,
Și să rămâie numai o dâră subțire ca un zbor,

Ah! Știam că la întoarcere mă va primi aceeași larmă,
Și aș fi vrut o dată cu ziua să mă-nfiltrez în pământ ca o apă
Știam că pe fața mea lacrima, cicatrice,
Nu-l va face să șovăie pe acel care mă va lovi mâine.