Petre Schlemihl/V. Nici o amintire întunecată

 

E ziua adunată în ochi o stalactită,
Privirea care-atinge un animal sălbatec,
Când din tufișuri vocea într-un cristal clătită,
Lumina îndoită sub vrejuri ca un spate,

Coroana mea de slove e rubiniul sânge,
Sunt țevile prin care colinele în mine
S-au revărsat cu focuri cu struguri și cu sânge,
Cu-oglinzile sparte în buzunarul unui amurg,

Ca să-mi aduc aminte de graba voastră stearpă,
De ancorele care în creierul vostru înțepeniseră visul,
Cum să-mi aduc aminte de privirile voastre veninoase
Ca niște șerpi înălțând capul în pupilele viclene?

Aici unde ecoul, în spumă, o zăbală,
Și în memorie-alămuri lucesc ca-ntr-o vitrină,
Și vântul e ștergarul la masa mea frugală,
Cu lacrimă, de ierburi și de lumină plină,

Căderile mai clare de păsări între gene,
Când aurora-n cușca văzduhului: păunul,
Cu flăcări pe comoara de sulf a unei ierne
Și sub pământul înghețat gâfâitul de trudă al legumei.