Petre Schlemihl/IV. Un semn al lui octombrie

 

Nu. Ochiul ca un plumb liberat din pușca vânătorului,
Va trage-n aer firul văzut al unui zbor,
Lac cu oglinzi lucite în lunecata toamnă,
Septembrie taie trepte de piatră în răceală,

Și noaptea poate fi mierla care geme între zăbrele
Când între torțe vânatul cu pletele de flăcări,
Și bucățile de vânt zvârcolite în șopârla tăiată,
Până ce ușile furtunii se deschid pe coridorul pădurii,

Să fie zgârietura fecundă pe-obrazul de-argilă,
Și vioara prelungită în succesive fluvii,
Suavă-mbrățișare pe pernele zăpezii,
Amurg vestit prin buză, în cornul de vânătoare,

Dar: punte care leagă corabia de țărm,
Și pe care năvălește în fierbere mulțimea,
Așa un cântec leagă inima mea de toamnă,
Pe unde-și taie drumul mulțimea de podgorii,

Așa în crengi e cuibul luminii, îl sfărâm,
Cerul scăldat în ape e o vesperală barză,
Inima e-un Octombrie cu glorioase musturi,
Și-n chiote e-un clocot din fructul luminos.