Petre Schlemihl/II. Fără să fiu trist

 

De-aici umbra mea ca o flacără brună,
S-a gâtuit în sticla verbală: în arcuș,
S-a prefăcut în scrumul din răsturnata urnă,
Sau un dulău e umbra care va face sluj,

Umbra ca un lacăt aruncat în fântână,
Și unde-i cheia care va descuia tenebre?
Și voi, zei, ca o gheață, topindu-vă în mână,
Prin fierbințeală, apă între cuvinte sterpe.

În golfurile tăiate de foarfeca furtunii,
Când norul ca un magnet îți atrage ochiul,
În călătorul ducând în inima lui o corabie mai mare decât aceea în care călătorește,
În avalanșele prăbușind în văgăuni toate coloanele luminii,

Îmi voi clădi o vizuină caldă din paiele nopții,
Sau chiar în ceasornicul cu acele la miezul nopții,
Sau chiar în dezgustul tău când taurii își răsucesc capetele în burțile cailor,
Și toreadorul flutură prin mâneci panglicile mațelor ca un iluzionist.

Prin pădurile scuturând în viscol coame grele,
Cu somnul sub pleoapă fântănă arteziană,
Când lătratul răzbate prin ceața unor ziduri,
Și inima se strânge ca la despărțirea amintită.