Peter Schlemihl vorbind cu umbra vândută

 

Conturul tău cădea suav pe flori, pe-oglinzi, pe-o carte,
te profilai albastră-n stinsele amiezi;
acum, doar amintirea te mai tremură departe
pe apa serii, care flutură-n livezi.

Țâfnos, exasperat de-atâtea umbre indecente,
călătoream cu cizmele-mi de șapte poștii
și străbăteam grăbit pe zi vreo patru continente,
de-nmărmureau cu gura la ureche proștii.

Din amintire, iarăși mă sfidezi alintătoare,
te furișezi prin ierburi, ca șopârla, și te
înalți, mai limpede ca remușcarea mea, la soare,
de când picioru-mi a-ncercat să te evite.

O zi, odată, va veni – fii sigură că vine! –,
în care mâna-mi nu va ezita și-atunci
în crude-azururi de țărână-i putrezi cu mine –
dar pietre-n care suflet o să mai arunci?