Peste 50 de ani

 

Sunt aproape cinzeci de ani de când am fost față la o strălucită solemnitate.

Era găzduit în Ploiești Cuza-Vodă, Primul Domn al țărilor unite; înconjurat de toți notabilii orașului și de mulțimea poporului, venea să asiste la deschiderea anului școlar.

Într-o baracă vastă, unde se țineau, după metoda lankasteriană, cursurile de clasa întâia și a doua primară, plină de copii, care de care mai sărăcuți, îmbrăcați de sărbătoare — stam toți în picioare, tremurând de neastâmpărul emoției.

Deodată se aud afară de departe urale zguduitoare; încet-încet, se apropie... În sfârșit! vine... vine... A venit!... Drepți!

Smirna toți! și din toate piepturile, la comanda neuitatului nostru dascăl, inimosul Basile Drăgoșescu, pornește un întreit ura! de pârâie din încheieturile bătrânelor ei bârne vasta baracă.

Vodă s-a oprit în prag, se uită la noi dintr-un capăt la altul al șirului de bănci, și cu glas măreț ne strigă:

— Să trăiți, băieți!

Iar noi, încă de trei ori ura!

Vodă s-așază lângă catedră pe un jeț mare, și toată lumea, fiecare după potriva lui, de jur împrejur.

Dascălul nostru, adânc emoționat, cu spatele la tablă și cu fața către Domn, zice, d-abia stăpânindu-și tremurătura bărbii:

— Măria Ta, Dumnezeu știe numai ce se petrece acuma în sufletul unui biet dascăl ca mine, venit aici din părțile românești de dincolo. Rog pe Dumnezeu să Te ție sănătos și voinic pentru fericirea poporului românesc!... Mintea, brațele, sângele nostru și al acestor copii sunt de-acuma închinate Neamului Român, Patriei Române, Domnului Român, Măriei Tale!

La aceste vorbe, toată lumea s-a ridicat în picioare, și Vodă asemenea, nimini nu mai putea sta jos — prea se ridicaseră sufletele!

După ce și-a scos focul de la inimă, dascălul a luat o bucată de tibișir, s-a-ntors către noi, și a zis:

— Copii! după secole de-ncruntare, astăzi ne zâmbește și nouă, Românilor, bunul Dumnezeu! De astăzi încolo, ne-am căpătat iar onoarea de popor liber, de popor latin. Jos slova străină! sus litera străbună!

Și cum scria el frumos, ca de tipar, a scris pe tabla neagră cu litere străbune:

„Vivat România! Vivat Națiunea Română! Vivat Alexandru Ion întâiul, Domnul Românilor!”

Și bravul nostru dascăl n-a mai putut stăpâni emoția sa și s-a pornit pe plâns, a plâns toată lumea, și părinți și copii, iar Vodă, ținându-se cât putea și ștergându-se la ochi cu batista, a bătut pe umeri pe dascăl și i-a zis:

— Să trăiești! cu Români ca tine n-am teamă!

Ne-a mângâiat apoi pe noi, ne-a-ndemnat să ascultăm de dascălul nostru și a plecat cu suita, cu poporul și cu noi toți după el. Seara, luminăție. A doua zi, l-am dus, iar toată lumea, pe jos împrejurul și-n urma trăsurii mergând la pas, până la Bărcănești, la câțiva kilometri afară din oraș. Acolo s-a oprit trăsura Domnului, iar el, ridicându-se-n picioare, a strigat:

— Vă mulțumesc de buna voastră primire!... Acum, duceți-vă acasă, că nu puteți merge cu mine până la București, și eu am treabă mâine acolo, trebue să dăm bice cailor. Să mergem fiecare la datoria noastră și de-acu, toți, pe treabă! Rămâneți sănătoși! să ne vedem sănătoși!

Am strigat ura! până când într-un nor de praf s-au pierdut departe trăsura domnească cu ale suitei.

Așa entusiasm n-am văzut altul de-atunci și cred că numai odată s-ar mai putea vedea, dar acea „odată”, sunt prea bătrân ca s-o mai sper apuca... Îmi pare destul de rău de asta, dar nu atât de rău cât dacă n-aș crede că alții, mai târziu ori mai curând, tot o vor apuca; fiindcă, desigur, cine gândește că are să scape de asta, se amăgește, căci de asta n-are să scape, decât poate atunci când Oltul și Mureșul or să pornească a curge de-a-ndărătele, de la vale la deal către munții Ciucului, de unde îzvorăsc din același sân adânc... și nici atunci!

*

Ne-am întors seara-n oraș cântând hora Unirii. A doua zi, la școală. De-acum, pe treabă, copii, cum a poruncit Vodă!

Să-i dea Dumnezeu odihnă bună bravului nostru dascăl, neuitatului meu Domnul Basile Drăgoșescu! În trei ani m-a-nvățat, cu litere străbune, româneasca toată câtă o știu până-n ziua de azi, că mai mult, după el, nici n-am mai avut unde-nvăța, și tare bine-mi prinde! cum n-am fost bun la nimic, ce mă făceam, dacă nici atâta nu știam, barem românește?

Să las că Domnul Drăgoșescu avea știință de carte și talent la predare, dar mai avea și o nuielușe, care ardea ca focul... Ah! sfinte analise, gramaticală și logică! și încă și mai sfântă nuielușe! Să fi poftit să scrii, la „dictando”, indiferent „numai” sau „nu mai”, sau măcar să fi confundat pe „și” conjuncția cu „și” adverbul!... or să nu fi pus virgulele și celelalte semne la locul cuvenit!... Unde ești acuma, tu, magică nuielușe, să te arăți numai în pragul unei redacțiuni de revistă literară, enciclopedică, critică, șcl...?

De cinzeci de ani scriem cu litere latine. Limbi străine, de alte familii decât familia noastră romanică, au ajuns de mult să fie scrise perfect, logic și sistematic, cu literele noastre — limbi slave și limbi germanice, maghiara chiar, atât de deosebită de toate limbile indo-europene!... iar limba noastră, de cinzeci de ani ne tot batem capul și nu reușim s-o scriem cu literele străbune cum se cade... De ce oare?... Numai și numai, fiindcă ne-a intrat în cap să o știm scrie, fără a-nvăța s-o scriem... Dormi în pace, alături de nuielușa ta, binefăcătorul meu dascăl!

Auzi dumneata! cuvinte romanice, patrimoniul la care avem drept sfânt ca toate limbile de aceeași familie, să le luăm noi, românii, în forma și cu accentul caracteristic al limbilor germanice!

„Senzație, senzațional, univerz, univerzal, seziune, conceziune, penziune, perzecuțiune, perzeverență, furnizor, penzulă”; că te apucă plânsul!

Pe urmă „femeile însuși, noi însuși, eu și tu și voi însuși”, și „femeia aceia, și oamenii aceea”, și „instrucțiunei, obligațiunei, seziunei”... Puțin ne mai trebue, să ajungem a ceti băiatul „mamăi” și fata „tatăi”!

Să nu mai vorbim de aceia cari sunt în stare a scrie: „prefer mai bine”, sau „mai superior”, „mai inferior”, „foarte sublim”, și „reclamă” în loc de reclamație, „denunț” în loc de denunțare, și „complet” și „complectare”...

*

Zilele astea, am citit într-o mare revistă literară (de rangul întâi — ca dorință măcar), un articol atât de binevoitor pentru modestele mele încercări literare, încât nu știam ce să mai fac de bucurie, deși eram convins că bunăvoința criticului meu e din cale afară exagerată, mai ales că pune numele meu alături cu al altor scriitori români, fără-ndoială superiori ca factură și concepție. Totuși nu știu cum să-i mulțumesc binevoitorului meu critic, căci îmi zic: o, Doamne! de câte ori n-am fost înjurat și calomniat cum nu meritam, și de ce? numai de răutate! pentru ce dar să nu mă bucur când îmi vine ca o compensare, din bunătate, o laudă mai presus de meritele mele?

Dar iată, zic, cum soarta află plăcere adeseori să ne toarne câteva picături de amărăciune în cel mai dulce pahar! și mi-a fulgerat prin gând amintirea nuielușii de odinioară.

Să nu mai vorbim de ortografie și de interpuncțiune, dar, într-un articol, de critică literară, despre un cetățean care trăiește încă și care mereu e osândit a-și scrie numele întreg cu litere străbune, prin tipar, de două ori pe săptămână (adică neînsemnatul meu nume), să vezi numele acesta, pe aceeași pagină, în vreo zece rânduri, scris în trei deosebite feluri, e cam prea-prea: „Carageali, Caragiali, Caragiale”...

Și să se mai mire un biet publicist neînsemnat ca mine, în secolul XX, că numele prodigiosului Shakespeare, din secolul XVI, ne-a rămas scris în atâtea feluri!

Astea le spun eu, cinzeci de ani după ce am „învățatără” să scriem cu litere latine!

*

Sărmana limbă românească! Nu mai este, cum ar fi trebuit să fie, o plantă cultivată! a ajuns o buruiană sălbatică!... Multe vânturi au bătut-o! odată o bătea vântul franțuzesc, acu o bate vântul nemțesc. Noroc că mai are rădăcini adânci; aminteri, i s-ar stârpi soiul! și ar fi păcat de ea, fiindcă (nu că s-o laud eu!) îngrijită, ce flori frumoase și ce sănătos rod ar da această voinică buruiană de veacuri desprețuită, cu care veacuri s-a hrănit și ținut sufletul unui întreg neam de oameni!

Care cum se scoală astăzi o calcă-n picioare, și, drept îngrijire, chip și seamă și spre păstrare, o opărăsc cu cerneală de scris și de tipar; și ea rabdă, ținându-și ascunsă puterea de viață în rădăcinile-i adânci, cât și-o mai putea-o ținea și acolo, căci și acolo a-nceput s-o prigonească și s-o ajungă soarta rea prin așa numitele „metoade moderne”...

Dumnezeu să-l odihnească pe Domnul Basile Drăgoșescu!