Pescuitorul de bureți

Sari la navigare Sari la căutare

PESCUITORUL DE BUREȚI
de Panait Istrati
1929


În vecinătatea Acropolei se afla, prin 1907 o stradă mărginașă a Atenei, care purta un nume ce-mi scapă. Strada asta și numele ei de atunci poate să mai existe și azi, după cum se poate foarte bine să-și fi schimbat numele sau să fi pierit cu totul.

Ceea ce-mi aduc însă aminte e că pe această stradă se găsea un restaurant cu o mică terasă, de unde privirea cădea glonț pe uimitorul templu de marmură, cocoțar pe muchea Acropolei. Și acest restaurant așa cum se întâmplă cu toate lucrurile mici dispuse în preajma celor uimitoare se numea, Dumnezeu știe de ce, „Locanda Acropoli“.

Stând la masă și ciopârțind un gustos biftec, tânărul călător Adrian se întreba, cu drept cuvânt: „Ce renume poate câștiga un birt, împrumutând numele unui monument minunat, pe când dacă și-ar fi zis, de pildă, «Locanda la biftecul fraged» trecătorul ar înțelege că «aici se poate mânca bine»“. Și cum era din fire vorbăreț, Adrian își ținti ochii pe un vecin de masă, care și el părea nedumerit de legătura între un „biftec fraged“ și o minune a vremurilor de mult apuse. Dar vecinul acesta avea o înfățișare suferindă, netrădând deloc dorința de a intra în vorbă.

Era pe la sfârșitul lui august. Cu toate că se însera, groapa în care se afla situată Atena era înnăbușitoare ca o etuvă.

Vecinul de masă al lui Adrian ceru o cafea și întrebă pe chelner dacă are țigări, iar la răspunsul negativ al acestuia, Adrian sări:

— Puteți să vă serviți dintr-ale mele! zise el cu bunăvoință, oferindu-i tabacherea.

Necunoscutul se servi cam cu stângăcie, mulțumi și fu nevoit să intre în vorbă… căci nu-i nimic de făcut, când ai de-a face un om binevoitor.

De la primele cuvinte, atât unul cât și celălalt, își dădură seama că greceasca ce-o vorbeau era departe de-a fi ateniană:

— Mi se pare că ești român! făcu Adrian cu îndrăzneala orientalului.

Convorbitorul său surâse, ceea ce-i schimbă cu totul fizionomia, dându-i un aer mai prietenos, știut fiind că multe cusururi se ascund sub facultatea de a râde.

— Da, sunt român…

— De unde?

— Din Sulina, dar am trăit multă vreme la București.


*


La acest dialog scurt, în această lume vastă, toată curiozitatea călătorilor prudenți este în general limitată. Mulți nici măcar nu au această curiozitate, oricât de șovăielnică, oricât de modestă ar fi. Alții, puțini la număr, o duc puțin mai departe și adaugă:

— Și ce cauți matale pe aici?

— Am venit, mânat de dorul de-a cunoaște, de a ști, de a iubi.

— Hm!…

— Hm!… Ce bazaconie!


Adrian și noua sa cunoștință părăsiră „Locanda Acropoli“, după un sfert de ceas de convorbire, în care cel dintâi pusese toate întrebările, cel din urmă se mărginise doar să răspundă.

Și dintre toate răspunsurile sale, unul singur se înfipse în creierul lui Adrian: „Am plecat ca să văd lumea“…

Mergând tăcuți, unul lângă altul, pe o noapte de căldură apăsătoare, Adrian își cerceta însoțitorul și întorcea fraza asta pe toate fețele: „A plecat să vadă lumea!… Și el pare a fi un pârlit ca și mine… Cum? Pleacă pârliții, așa, nitam-nisam, să vadă lumea?“

Adrian se gândi la toți acei pe care-i întâlnise „văzând lumea“: ei nu vedeau nimic. Unii, cu interpretul lângă ei și cu Baedekerul în mână, căscau gura la o piramidă, la o statuie sau la o bucată de lemn învechit: aceștia vedeau ceea ce le debita prostia dragomanului și înțelepciunea Baedekerului.

Alții fugiseră din țară ca să scape de militărie, se însuraseră și luptau cu sărăcia: aceștia, „vedeau lumea“, fără voia lor. În sfârșit, mai era o categorie: aceia care plecaseră să „vadă lumea“ și deveniseră codoși.

Adrian nu putu să claseze pe însoțitorul său în nici una din aceste categorii. Atunci, apucându-i brațul, el îl împinse spre o bancă din grădina Zapion, prin care treceau, se așeză lângă dânsul, și-i zise:

— Ia spune-mi, cum ai plecat ca să vezi lumea?… Și ce vezi?


*


— Am venit pe lume cu doruri multe și mijloace puține. Ăsta e un rău mai mare decât dacă te-ai naște prost… Mai rău, chiar, dacă te-ai naște fără ochi.

Intrăm în viață datorită unei scurte bucurii ce târăște după ea un lanț de amărăciuni. Adesea, trudindu-mă să mă înțeleg pe mine și rostul faptelor ce mă înconjoară, am ajuns să cred că făuritorul lumii a fost un smintit. Că a avut gustul să umple pământul, subpământul și apele de-o puiță mișcătoare, asta i-o iert, căci neroziile sunt mai mari acolo unde e putere multă: dar că și-a silit viețuitoarele să trăiască de-a-ndoaselea de cum le era firea, asta nu pot s-o iert.

Și el asta a făcut. El a dat drumul peștilor pe uscat și le-a spus: „Urcați-vă în arbori și căutați-vă hrana… vrăbiilor“!


Tata era barcagiu la Sulina. Mama se chinuia să crească șapte neghiobi, frații mei, și un singur om cu minte, eu. Da, eu… Asta e ușor de dovedit.

Frații mei fac astăzi ceea ce au făcut părinții și răspărinții lor: muncesc de frica foamei; mănâncă și beau de frica morții; dorm de osteneală; se bat și se prăsesc, fiindcă așa le vine. Doi dintre acești șapte neghiobi au ajuns oameni cu multă stare. Ei n-au schimbat decât în două puncte vechiul fel de trăi: nu mai umblă pe jos și se duc des la biserică, unde dorm în tot timpul slujbei dumnezeiești și se trezesc doar atunci când diaconeasa, trecând pentru colectă, le strigă în urechi: Pentru biserică!… Pentru popor!… Pentru săraci! Atunci își aduc aminte de Dumnezeu și îl cinstesc cu două parale, ceea ce îi ridică în ochii enoriașilor. Pe părinții noștri, bătrâni și săraci, ei i-au lăsat să moară de foame și de frig. Când vorbesc despre aceste fapte, frații mei și enoriașii lor spun că „așa vrea Dumnezău!”.

Eu am vrut și am făcut altfel. La zece ani, am lăsat școala și m-am băgat la stăpân, o băcănie, unde furam pâine și hamsii, pe care le duceam, noaptea, la bătrâni acasă. Bătrânii murind, cu toate hamsiile mele, m-au lăsat singur.


Aveam treisprezece ani… În jurul meu, o lume de frați… frați parveniți ca și ceilalți, din aceeași sămânță cu bătrânii mei. Atunci m-am dezgustat de muncă zilnică și orânduită și am început să hoinăresc prin port, unde făceam treburi de „te-miri-ce-și-mai-nimic“, tocmai cât avea nevoie un băietan care umbla desculț și dormea printre stive. Era același lucru: dacă lucram sau nu, nu era nici o schimbare pe pământ, decât judecata enoriașilor lor, în funcție că merg pe jos sau cu mașina, după felul lor de a răspunde diaconesei care plânge pentru Dumnezeu.

Aceasta a fost prima mea revelație a lucrării acestui Dumnezeu și mi-a fost greață. Mi-au trimis băcănia și butoaiele Lui de hamsii în iad. Am început o viață de rătăcire în port, într-o perioadă în care porturile aveau suflet și hrăneau turme de copii și câini vagabonzi. Copii și câini, ne plimbam printre aceleași bucătării ambulante, primeam aceleași resturi de la masă și aceleași bătăi de la hamali, dormeam noaptea în aceleași adăposturi, pentru a ne încălzi și a ne împrieteni.

Din când în când, o fâșie de ziar sau foi desprinse de prin cărți mă țintuiau locului vorbindu-mi de tot felul de lucruri alese, pe când soarele îmi prăjea spinarea și caldarâmul îmi frigea tălpile. Într-o zi, citesc următoarele rânduri pe una dintre aceste foi purtate de vânt:

„Cetățenii țării noastre sunt egali în fața legii. Ei au aceleași drepturi și aceleași datorii“.


Nu aveam încă cincisprezece ani și râsul îmi murise deja pe buze, dar, când am citit această minciună, am râs, așa cum mi se întâmplă rar. În clipa aceea, un căpitan de remorcher ce mă privea, se apropie și mă-ntrebă de ce râd. Îi întinsei hârtia.

— Ei bine, ce-i de râs?

— E de râs, domnule căpitan. M-am gândit la părinții mei: ei erau egali în fața legii și aveau aceleași drepturi, numai atât că au murit amândoi de foame, tot plătind la datorii. Așa că rândurile astea trebuie să fie scrise de un neghiob.


*


În lume, însă, nu întâlnești numai neghiobi. Căpitanul de remorcher fu un om. El m-a adunat din gunoi, mi-a dat muncă înțeleaptă pe vasul său și o privire caldă în ceasurile de slăbiciune firească.

Mi-a spus din prima zi:

— Băiatul meu! Îți voi da o singură lecție de viață, pe care îmi vei promite să nu o uiți. Așa că învață că lumea se împarte în trei categorii, nu mai mult: sunt oameni care știu, singuri, că un cuțit care miroase a ceapă, nu trebuie să taie pâinea; sunt alții care nu se gândesc la asta, dar care o învață văzându-l tăind; sunt cei care nu cunosc asta, care nu învață asta văzându-l tăind și care continuă să mănânce sau să servească pâine care miroase a ceapă. Dacă ar fi dreptate pe pământ, dintre toți acești oameni, primul ar trebui să dea ordine, al doilea să le execute; iar ultimii să se supună. Astfel, lumea s-ar putea apropia de perfecțiunea ei, care este departe de a fi, pentru că viața nu are bun simț. Totuși: fii ca primul sau încearcă să faci ca al doilea, pentru mântuirea sufletului tău. Ăsta e tot sfatul meu.

Asta a fost tot. Și timp de șase ani, bătând porturile Dunării între Sulina și Turnu-Severin, am trăit o viață de muncă și de demnitate, în care timp am învățat tot ce trebuie să se știe pe un vas: mașinăria, cazangeria, dulgheria, vopsitoria. Dintre toate însă, cârmuirea singură m-a pasionat.

Râurile mari sunt ca sufletele mari: fundul lor este pentru totdeauna instabil. Acesta este ceea ce îi fascinează pe adevărații navigatori, pentru că nimic nu este mai trist decât un drum sigur, pentru cei care înțeleg viața.

Am ajuns cu greu la comandă, căci căpitanul era un om care împărțea bunătatea cu lingurița: „Bunătatea fără socoteală, îmi spunea el, e, uneori, mai dăunătoare decât egoismul. Nu facem nimănui nici o favoare, lăsându-i pe oameni să creadă că ne putem baza pe tine pe termen nelimitat!“.

Totuși el n-a încetat o clipă de-a mă apropia de persoana sa și când s-a încredințat că judecata mea era în măsură de-a conduce vasul, el mi-a dat pe mână harta și compasul.

Nu era vorba de a mânui cârma unui remorcher pe Dunăre, ceea ce poate face orice marinar cu experiență. El era comandant de vapor maritim și-mi cerea să știu unde mă aflu, orientarea pe mare, calcularea distanțelor. Iar când a văzut că mă pricep –într-una din acele neuitate ședințe când capetele noastre se atingeau, plecate pe aceeași hartă, când fumam și beam cafea în cabina lui, ca și cum i-aș fi fost fiu– bunul comandant și proprietar al remorcherului „Răbdarea“ mi-a zis:

– Acum, prietene, Răbdarea este a ta! Fii stăpânul ei, atâta timp cât vrei. Și dacă într-o dimineață bună ai chef să călătorești prin lume, poți pleca. Trebuia să fii un hoț: ai fost însă destinat să devii comandant; sârguința ta și bunăvoința mea te-au făcut dintr-un derbedeu un om necesar societății. Nu-ți mai trebuie acum decât o diplomă. Acolo, iarăși, va fi nevoie de un examinator cu inimă, care să nu-ți caute cârcotă în lucruri de nimic. Caută-l. Poate-l vei găsi.


*


Nu l-am găsit… Nici nu l-am prea căutat… Moartea neașteptată a comandantului „Răbdării“ și serviciul militar m-au smuls din lumea liniștită a plutirilor pe apă și m-au aruncat în vâltoarea Bucureștiului, căci neputând fi la marina militară altceva decât un spălător de covertă, am preferat să fac trei ani la infanterie și să scap. I-am făcut și am scăpat: dar liber nu eram.

Omul nu e liber. Sau anumiți oameni nu pot fi liberi. Unele sclavii ne sunt mai scumpe decât libertatea: așa, femeia, această altă locandă cu pretenții de Acropoli. Ea te urcă pe toate culmile, pentru ca să-ți fie căderea și mai amețitoare. Nu e vina ei… Dar nici a mea. A mea a fost numai căderea.

Tot ce-a zidit un om în inimă, în șase ani, a fost năruit în câteva luni și, când m-am ridicat de la pământ, am băgat de seamă că nici o valoare nu mai rămăsese pe picioare. Capul mi-era gol: simțirea, de asemenea. După zece ani de progres m-am regăsit în același loc de unde mă adunase căpitanul de remorcher, cu deosebirea că de astă dată dormeam noaptea pe maidane și ziua tăiam câinilor frunză prin Cișmigiu.

Tu, incapabil să egalezi destinul unui stâlp de telegraf, du-te alături de ai tăi în coșul de gunoi Sulina, unde chiar și câinii te evită, acum că nu mai ești un copil. Sau, du-te și eșuează, ca un băiat de birou (mare băiat prost cu mustață groasă!), într-o fabrică de zahăr, unde vezi că apare fratele tău, mereu prost, dar bogat, mereu ponosit, dar capabil să dea ordine, care pune capul prost spălat la ghișeul comenzilor și miaună timid:

– Domnule… aș dori niște zahăr.

– Bătrâne, zice angajatul, aici nu vindem zahăr la kilogram, ci la căruță.

– Păi, răspunde „bătrânul”, trimite-mi trei căruțe. Eu sunt X… băcanul angro din Sulina.

– La dispoziția dumneavoastră!

Frumosul angajat își aruncă țigara și ia o poziție de drepți în fața tipului răvășit care miroase a ceapă.

Atunci te apucă dorul de lumea largă și pleci.


*


Am ales acest nefericit port al Pireului, ca punct unde să „arunc ancora“, sperând mereu în mai bine. Știam grecește de la Sulina și voiam un port unde să-mi caut pâinea. Am nimerit rău.

Grecia e bogată în „căpitani“ și săracă în pâine. Pe cheiurile Pireului, „căpitanii“ fără vapor mănâncă măsline, salată ori țâri și se mulțumesc cu comanda unei bărci, ceea ce nu-i împiedică să aibă inimă bună și să-și povestească la cafenea isprăvi eroice pe care nimeni nu le ascultă.

Le-am ascultat eu. Și am văzut că din toată mizeria care populează sufletul omenesc, nicăieri tragicul nu e mai crâncen decât acolo unde caraghiosul se amestecă cu ridicolul. Ridicolul e o ciupercă otrăvitoare care continuă să crească la rădăcina copacului despicat de trăsnet. În portul Pireului, omul flămând și zdrențăros își uită mizeria, creează legende și trăiește din fantezie.



Într-un birt curățel, unde obișnuiește să prânzească kir Vangheli, căpitan de cargobot, ce-și dă aere de amiral, toate lichelele dau buzna. Neputând să-și plătească o masă, ei își comandă un rachiu, discută cu el greutățile navigației, îi ridică șandramaua la rangul de cuirasat și privindu-l cum înghite miel cu spanac, înghit și ei după dânsul în sec.

Uneori, bieții oameni își dau seama că vorbesc singuri. Atunci aleargă la cafeneaua căpitanilor scăpătați, unde vorbesc cu toții deodată și se înțeleg de minune, fiindcă nici unul nu mănâncă miel cu spanac.

Aceștia sunt sentimentali, ființe cu doruri multe și cu mijloace puține.


*


În lume, însă, nu întâlnești numai sentimentali. Lângă greiere stă încolăcită năpârca. Năpârca umană are doruri puține și mijloace covârșitoare.

Într-o după-amiază călduroasă de mai, pe când mă plimbam flămând pe chei, un bărbat mă întâmpină:

— Vrei să lucrezi?

— Da, vreau… Ce fel de muncă?

— La pescuitul bureților, spre Alexandreta, pe coastele Siriei.

Mă gândii: de ce tocmai pe coastele Siriei? Îl întrebai. El îmi răspunse:

— Fiindcă în Arhipelag suntem prea numeroși: plutim fără folos: pierdem vremea.

— Cât plătiți?

Se uită în ochii mei, scăpă suma de drahme, așa ca un jet de venin, și adaugă:

– Plătite integral la îmbarcare, pentru trei luni din sezon.

Rămăsei uimit. Suma era enormă într-o țară plină de haimanale. Examinai figura omului. Ea era liniștită, banală, sub pielița scorojită de vânturile mărilor. Capul năpârcii, de asemenea, nu se deosebește prea mult de ale celorlalți șerpi. Pe cobră trebuie s-o calci pe coadă, ca să se supere, să-și lățească gâtul, umflându-l și să-și ridice jumătatea dinainte a corpului.

Bărbaților nu le trebuie nici atât de mult încât te mușcă. Ei vin pe lume supărați, din naștere, pe tot ce e frumos, sfânt și drept.

Tălmăcii această mărinimie a angajatorului meu amintindu-mi că munca la pescuitul bureților e mai silnică decât extragerea cărbunelui din mină: nu se adună muștele deasupra unei farfurii cu oțet. La noi, se zice că foamea scoate pe urs din vizuină. La Pireu, foamea scoate pe ticălos din cafenea și-l întinde cu burta la soare.

Neputându-mă hrăni, ca ei, cu soare, cu vitejii închipuite și cu un picior de caracatiță, am primit propunerea necunoscutului.

Un alt inamic, tot așa de puternic ca și foamea, mă împinse la hotărâre: dorința de-a cunoaște alte ținuturi, acest viciu implacabil care dă pinteni pribeagului sentimental, de îndată ce crede că este posibil să-și creeze o soartă mai bună. Este, sub o formă mai ideală, opera aceleiași fantezii care face pe tâlharul din Pireu să creadă că undeva, cândva, a comandat o corabie și a făptuit vitejii.

Siria… Cuvânt cu vrajă… Toate cuvintele cu vrajă, luate în serios, ne costă scump.

Patronul meu mă însoți la făcutul târguielilor necesare celor trei luni de închisoare plutitoare și plăti peste tot, tăcând mereu ca o reptilă. În cele din urmă, nu mă vor ucide, mi-am spus… El, la rândul său, a devenit ceva mai vesel, mai ales când barca ne-a dus, după o jumătate de ceas de lopătare, să ne urce pe puntea unei corăbii cu pânze, ancorată departe în radă.

Aci, patronul își păstră buna dispoziție. Eu, însă, o pierdui. O duzină de brute posomorâte, printre care un frate al patronului, mă făcură să întrevăd o Sirie cu mult mai puțin magică decât cea a imaginației mele. În curând, aceste fețe aveau să mă facă să văd stele verzi.

Dar, mai întâi, o mică abatere. Cred în presimțire. Acești nouă tâlhari, cât și cei doi șefi ai lor, nu făceau nimic care să îngăduie vreo bănuială. Și totuși, privindu-i cum se strecurau întunecați pe punte, vorbind puțin, răspunzând scurt, înțelegându-se în șoaptă și surâzând cu fățărnicie, mi-au înfipt în inimă credința că numai conștiințe curate nu pot să aibă asemenea făpturi.

În afară de ei se mai aflau pe corabie, la sosirea mea, încă cinci oameni desculți ca mine. I-am recunoscut numaidecât că nu erau din bandă. Doi greci, doi tineri armeni și un senegalez. Grecii, bucuroși că pot mânca o galetă, luaseră deja comanda corăbiei și se certau la stabilirea itinerariului. Ceilalți trei se stricau de râs, ascultându-i. Nici unul dintre noi nu și-a dat seama de capcana sigură în care tocmai căzusem.

A doua și a treia zi după venirea mea, alți patru derbedei fură prinși cu arcanul șireteniei și cărați pe corabie. Erau doi italieni și încă doi greci. Aceștia din urmă interveniră pe loc, cu luminile lor, în fluxul fantezist care se deschisese pe direcția „vasului”, care, în consecință, se văzu dăruit cu patru „căpitani“ neașteptați. Italienii, doi napolitani, odată sătui, înjghebară între ei, ca nebunii, jocul „la more“. Eu rămăsei singur, deși eram acum zece prizonieri ai aceleiași soarte.

Echipajul fiind astfel complet, în seara acestei a treia zile, un strigăt metalic răsună pe punte:

— Haideți! La ancoră!

A fost ca o explozie de adevăr în mijlocul nopții sufletești. Jocuri, râsete, cuvinte, totul a tăcut, uluit. În fața noastră, care eram zece, stăteau unsprezece bandiți în poziții de luptă. Noi, cu mâinile goale. Ei, înarmați cu revolvere, să le vedem clar, ca să știm.

Eu știui, din partea-mi, și nu cerui atât de mult. Mă trezii primul. Dar celorlalți nenorociți, lenți să înțeleagă, nu le venea să creadă. Și constatând că vraja tocmai fusese ruptă prea brusc, au fost atât de lenți că de-abia au făcut corabia să pornească, încât, fără tranziție, câteva lovituri de cizmă aruncate cu iuțeală maximă dindărăt au rezolvat elocvent o rămășiță a neînțelegerii care mai rămăsese la bord asupra compoziției micii noastre lumi.

În aceeași clipă, un italian mă întrebă liniștit la ureche:

— Nici tu n-ai contract valabil?

— Un contract?… Nu se face unul cu haimanalele găsite în coșurile de gunoi.

O noapte plină de amenințări căzu asupra noastră când am părăsit portul.

În depărtare, la orizont, amurgul sângera, ca o inimă ofensată a pământului, în timp ce corabia începu să alunece pe nesimțite, ca o trădare.


*


Am plutit zile și nopți între cer și mare. Am trăit totul: vânturi prielnice care ne mânau să alunecăm ca rândunelele spre țintă; vânturi contrare, în fața cărora a trebuit să luptăm din greu pentru a nu cădea prea mult îndărăt; momente de acalmie, unde arătam ca o geamandură.

Ca să fiu corect, ca să nu-L mâniez pe Domnul, așa cum se spune pe la noi pe la țară, recunosc că nu am ratat momentele de fericire sufletească, în care, în ciuda servituții mele desăvârșite, s-a născut undeva adânc în mine recunoștința mea față de viață. Era tocmai în orele de acalmie, când tiranii noștri ne mâncau inima. Dar acest fapt s-a întâmplat doar foarte rar, pentru că este nevoie de un miracol pentru ca o anumită recunoștință să apară într-un suflet conștient de servitutea sa. Și a fost unul, foarte conștient, când marea, cerul și bandiții s-au unit pentru a ne zdrobi trupurile și a ne înjosi sufletele.

Adesea nu mâncam decât o dată pe zi. De altfel, ideea unui prânz nici nu ne prea ispitea, căci mâncarea caldă, de la care ne venea doar mirosul, era împărțită numai între cei unsprezece temniceri ai noștri, pe când noi trebuia să ne mulțumim cu galete și conserve, mai rar cu supă de pește proaspăt. Atunci am văzut câtă dreptate aveau leneșii Pireului de-a leneși. Ei știau că, muncind ori nemuncind, tot o galetă și un țâr sunt partea lor în viață: la ce bun să-ți rupi oasele?

Adevărul acesta mi-a fost ilustrat de minune, într-o zi liniștită, de către unul dintre cei doi napolitani de pe corabie, care îmi povesti snoava următoare:

— Tu știi, îmi zise el, contemplându-și palmele rupte de frânghii, de câte ori doi câini se întâlnesc în drum, ei au obiceiul să se adulmece la nas mai întâi, apoi sub coadă! E un fel al lor de a-și constata starea civilă și socială.

Așa fiind, un câine de șapte hotare, flămând și jigărit întâlni într-o zi un câine boieresc, gras și strălucind de curățenie. Conform legii pașapoartelor, ei se mirosiră la nas, apoi își trecură nasurile dindărăt. Câinele de lux făcu un pas înapoi, dezgustat:

— Ce, nu-ți plac? întrebă șarla râioasă.

— Uah!… se strâmbă celălalt. Cât ești de urât și scârbos dindărăt!…

— Te cred, frate, replică jigăritul. Dar, ia spune-mi, ce am eu de bun și cuvenit dinainte, ca să fiu frumos și plăcut dindărăt? Am eu ca tine un ciolan bun cu carne pe el? Am eu, cum ai tu, un adăpost? Un pătuț călduros? O dezmierdare? Mă pot aștepta să fiu doftorisit în caz de boală? Nimic din toate aceste bunătăți, dinaintea mea! Atunci, cum vrei să fiu strașnic dindărăt? Ce pilde de muncă, de cinste și de omenie are jigăritul dinaintea sa?

De ce să fie strașnice șarlele umane din lumea întreagă? Și de ce să le fie rușine de pantalonul găurit dinapoi? Rușinea este o floare care crește într-un ținut numit demnitate, iar demnitatea există doar acolo unde există motive să fie.

Ce scop are șpurul uman?

Omul fără patrie și fără Dumnezeu n-are nici un interes să scoată bureți din mare, căci nu există burete care să poată șterge rușinea lumii.


*


Nu știu cum s-o fi făcând astăzi pescuitul bureților. Acum douăzeci de ani, însă, fiecare burete scos din mare avea în el o picătură din sângele pescuitorului său.

În dimineața zilei când lanțul Libanilor apăru în fața ochilor noștri, neștiind ce ne așteaptă, cu strigăte de bucurie salutarăm cerul, pământul și pe pescărușii care descriau rotocoale în văzduh. Stăpânii noștri salutară pe dracu ascuns în sufletele lor negre și pregătiră, în tăcere, funiile și cuțitele.

În aceste părți ale Mediteranei și pe o întindere de sute de mile pătrate, fundul mării se ridică mai sus până la zece sau cincisprezece metri de la suprafață. Uneori, vârful stâncilor iese din mare. Aceasta este una dintre zonele cele mai bogate în bureți, aceste golfuri solitare vaste, străbătute doar de caicele pescuitorilor de bureți.

Aci, fiecare metru pătrat de apă a văzut apărând la suprafața sa o bășică de aer care, spărgându-se, lăsa să scape, către nemilostivirea lumii, un geamăt mut ieșit din pieptul omului ce se trudea în fundul mării să desprindă din piatră un burete. Câteva luni mai târziu, acest burete se trudea, la rândul său, să curețe o mică parte a murdăriei de pe această lume. Omul și buretele au muncit în zadar, căci iată:

Zece gâzi, aliniați pe babord și pe tribord, țin în mâini frânghia și viața unui om. Fiecare om, gol cum a venit pe lume, ține în mână un cuțit scurt și foarte ascuțit. O frânghie îi este legată de subsuori. Omul poartă un pietroi legat pe spate, mult mai ușor decât amărăciunea lui, dar mult mai greu decât păcatele sale. Asta e tot.

Locul de pescuit ales și corabia ancorată, comandantul dă ocol vasului, făcând sondagii unul lângă altul și strigând:

— Doisprezece metri! Opt! Unsprezece! Paisprezece! Nouă!

În urma-i și după fiecare strigăt al lui, sclavul și stăpânul se postează. Cel dintâi aspiră o bună doză de aer în plămâni și într-o clipă se trezește la fund, unde, cu ochii deschiși, poate vedea un ac coborând și locul unde se depune.

Fundul mării e căptușit cu bureți de toate mărimile. Omul înșfacă pe cel mai mare și vrea să-l taie. Buretele însă ține la viața lui, ca orice parazit, și se apără. Apărarea-i constă în sucul lipicios, de care e îmbibat și care-l face să alunece din mână ca argintul viu, pe când rădăcina face corp cu stânca. Aci stă toată tragedia pescuitorului bureților: doza de aer se epuizează repede, inima începe să bată cu putere, urechile pocnesc, ochii încep să se acopere cu vălul care precede moartea. Atunci cu sau fără burete, ești nevoit să tragi de funie, nemaigândindu-te la ce te așteaptă, ci doar la aer – aer!, această mare avuție a existenței pe care omul nu a reușit să o încorporeze.

Înapoi la bord, dacă îndemânarea ți-a îngăduit să aduni un burete bun, ești răsplătit cu câteva clipe de răsuflare, binefăcătoare ca un alintat de femeie iubită. Dacă aduci un burete zdrențuit, sau dacă n-aduci nimic, un pumn zdravăn, primit în coaste, te face să-ți blestemi viața și pe creatorul ei.

Nu durerea loviturii te doare, ci ura și dorința de a-ți înfige cuțitul în burta tiranului sunt fără măsură.

S-au găsit oameni nefericiți care, copleșiți de ură, au uitat primejdia și au dat cu cuțitul. În clipa următoare, ei se prăbușeau în mare cu inima străpunsă de un glonț.

Pe vasul nostru, senegalezul fu singurul sclav care îndrăzni să plătească cu viața această clipă de revoltă. El ne servi de exemplu, dar noi nu l-am imitat. Omul e laș, iar viața, când nu ținem noi la ea, ține ea la noi, oricât am fi de ticăloși, căci scopul creațiunii n-a fost să umple pământul cu ființe demne, ci cu dobitoace.

Dobitoace prizoniere, noi am continuat să strângem din dinți, să aducem bureți respirând puțin pe corabie, sau să venim cu mâinile goale și să încasăm lovituri. Departe, spre coastă, Alexandreta, Mersina, țărmul ne păreau un pământ al făgăduinței. Acolo, omul era liber să fie leneș, liber să moară de foame, liber!

Am fost angajați pentru trei luni. Ne-au făcut să muncim patru pentru aceiași plată. De-abia la sfârșitul lui septembrie am fost aduși înapoi în Pireu, și vărsați uscatului, ca niște unelte netrebnice.

Sărmane haimanale, fără nume și fără Dumnezeu! Atât de mare le fu bucuria de-a putea alerga pe pământ, încât câțiva nu se mai treziră din beție, timp de o săptămână. Iar când se treziră, erau buni de-a fi din nou prinși cu arcanul și duși la Dumnezeu știe ce alt pescuit.

Eu n-am făcut ca ei. Și nicio șiretenie n-a putut să mă prindă în gheare! E adevărat c-am rămas un om fără rost. Dar, cui îi pasă că un om e fără rost? Ce-i pasă lui Dumnezeu, dacă o piatră căzând din cer strivește, pe pământ, un bob de fasole ori un om cu mare rost?