Pentru săraci

Jump to navigation Jump to search
Pentru săraci
de Victor Hugo
Traducere de Constantin Stamati


Cine dă săracului pe Domnul împrumută.
Evanghelistul

Precum soarele, picând pe marea înghețată, ar topi-o, întocmai picătura milosteniei, căzând pe grămada păcatelor, le risipește.
Sf. Ioan Gură-de-Aur

Când iarna petreceți bine voi, avuților slăviți,
Când dați baluri strălucite, mii de lumini aprinzând,
Când în a voastre palaturi cu îngâmfare priviți,
Cristaluri, oglinzi, faiansuri, raze de foc slobozind,
Policandrele și lampe ca comeții arzători,
Și pe-a salelor parcheturi sprintenii dănțuitori,

Când un sunet ca de aur vă vestește mângâios
A oarelor răsunare ce trec făr’ să le simțiți,
Ah! gândiți măcar o dată la săracul stremțuros,
Ce poate la poarta voastră, cu ochii plânși și oviliți,
Au stătut ca să privească al vostru strălucit trai
Prin largile voastre geamuri, ca la suflete în rai.

Gândiți că săracul șede acolo pe-nghețați grunți,
Și muierea lui, copiii îl așteaptă tremurând,
Să le-aducă lemne, pâine, și dacă vreți să mai știți,
Acel sărac poate are o maică de mult zăcând,
Gândiți că săracul zice: „Mult are un singur om,
Copiii lor sătui, veseli, îi se zâmbesc și în somn.

Palatul lui strălucește, iar în bordeieșul meu
Nu țiu minte vreodată lumină să fi aprins,
Unde întru întuneric și aerul cel mai rău,
Aud oftatul femeii, a golilor copii plânși,
Și al bietei mume gemăt cerându-mi cu glas duios
Să o îngrop, ca să scape de al său trai ticălos”.

Dumnezeu aruncă soarte pentru oameni pe pământ,
Unii încujbați sub sarcini de nevoi amar trăiesc,
Alții cu averi mulțime, și trăiesc tot adunând,
Și trăiesc în îmbuibare, iar la săraci nu gândesc,
Ca când legea firii zice: cei avuți fiți fericiți,
Iar voi, săracilor, plângeți și pe avuți pizmuiți!

Această ciudă și pizmă ne-npăcată la săraci
Clocește în a lor inimi, dar cer milă umilit...
O, avutule vremelnic, milostenie să faci,
Ca la deznădăjduire săracul nenorocit
Sufletul să nu-și răpuie, făcându-se prădător,
Iar tu să-ți pierzi avuția făr-a fi miluitor.

Mizericordiei sânte și săracii sunt plecați,
Ea-i mumă unde norocul îi ca o maștihă rea,
Ea ridică, sprijinește pe cei în țărnă călcați;
Ea pe săraci cu-al său lapte de-a pururea satură,
Ea-i îndurată, ca Domnul, tot pe calea lui au mers,
Căci zice: „Mâncați-mi trupul, beți sângele meu ce vărs”.

Deci îndurarea să fie avuților norociți,
Care de pe voi să smulgă cu-al său blând și darnic braț,
Mărgăritar, pietre scumpe cu care vă-mpodobiți,
Haine neprețuite în care vă îngâmfați,
Spre a sătura cu ele mii de mii de ticăloși,
Și cu Domnul să vă-mpace dacă sunteți păcătoși.

Avuților, dați pomană, că ea este lucru sânt,
Întocmai ca liturgia, și vai de cel ce-au văzut
Făr’ de milă pe sărmanul zbuciumat iarna de vânt,
Pe bătrânul slab și bolnav lângă scara sa căzut,
Cătând fărmături de pâine și lingându-le de jos...
Dinspre avutul acesta Domnul fața și-au întors.

Deci dați Domnului pomană, că vă va da înmiit,
Vă va da frumoase fiice, vă va da înțelepți fii,
Vă va îmbelșuga câmpul, vă va da pomăt rodit,
Vă va îndulci și poama roditelor voastre vii,
Iar noaptea în somnul vostru îngerii vă vor păzi,
Și cu dânșii veți petrece în vis pân’ vă veți trezi.

Dați pomană, că pământul în grab’ vă va înghiți,
Și averea adunată cu necaz și cu sudori
Pe dată ce-nchideți ochii de voi se va despărți...
Iar pomana veți afla-o în a cerului comori.
Dați, ca să zică săracii: „Lui este milă de noi”
Și să vă privească balul neavând pizmă pe voi.

Oh! dați, căci și Domnul însuși pentru noi s-au răstignit,
Să dați! ca și de răi oameni voi să nu fiți clevetiți,
Să dați! ca și traiul vostru să vă fie mai ticnit,
Să dați! ca ora din urmă să vă afle liniștiți,
Căci pentru cel cu păcate a ticăloșilor rugă
În cer puternică este ca acea mai sacră pârgă.