Pentru ce Costică Tomșa a rămas burlac

 

Costică Tomșa era un bătrîn prieten al meu, mai mare decît mine cu vro douăzeci și cinci de ani, vînător pătimaș, om cinstit și deosebit de bun la inimă. Cunoșteam destul de bine șirul întîmplărilor cari alcătuiau viața lui, cunoșteam prin alții vro două romane trăite de el, dar nu-mi spusese, și eu uitasem sa-l întreb, de ce rămăsese necăsătorit. Era doară scoborîtorul unei familii care a dat Moldovei doi domni, barbat de o înfățoșare plăcută, foarte binecrescut, cu avere independentă și cu o cultură mult superioară acelei de care se bucurau membrii boierimii de pe vremea lui. Vî – nam adesa împreună, cînd la munte, cînd la cîmpie.

Într-o sară de toamnă, în anul 1874, la un otac al nostru, pe malul Siretiului, în fața Nămoloasei, în urma unei zile de vînătoare care ni umpluse torbele pe dinăuntru și pe dinafară, după o masă neobișnuit de bună, mîncată cu o poftă și mai deosebită, Costică îmi povesti mai multe întîmplări de pe vremea copilăriei lui. Veni vorba despre țigani și despre tratamentul barbar la care erau cîteodată supuși.

— De atunci, zise el, am luat oroarea obiceiului, care persistă și astăzi, de a bate slugile și țaranii. Atunci cel puțin majoritatea slugilor erau țigani robi, proprietatea stăpînilor lor, iar țaranii aproape iobagi, dar astăzi și unii și alții sunt cetățeni cu aceleași drepturi ca și noi. Dacă boierii bat acuma neasamanat mai puțin decît băteau în copilăria mea, în schimb bat, înzecit mai mult decît băteau boierii și vatajii lor, suprefecții, primarii, vătăjăii, perceptorii, poliția și mai ales parveniții cari au umplut țara parc-ar fi niște ciuperci. Sînt sigur că numărul loviturilor aplicate într-o singură zi este de zece ori mai mare decît acel dat acuma treizeci de ani. În cît mă privește, am reacționat cît am putut împotriva acestui obicei salbatec; spre acest sfîrșit am aplicat adeseori sistemul omeopatic. Pe mulți primari, subprefecți, ajutori de subprefecți, pe cari i-am găsit bătînd, i-am bătut eu pănă ce le-o trecut pentru o bucată de vreme gustul de a da macar o palmă. Am avut chiar din această pricină daraveri cu procurorul și la Bacău, și la Focșăni, și la Tecuci. Ce bucuroși ar fi fost ei să poată închide pe un infam de boier mare, urmaș a doi domni! Noroc numai că justiția noastră admite multe, foarte multe chipuri de împacare cu ceriul; numai cei slabi de tot, cu desăvîrșire lipsiți de protecție și fără bani, au a se teme de asprimea legilor. Pentru acei cu stare, cu protecție, cu influență politică sau alta, apoi pentru orice om bogat, putem zice că legile la noi nu exista, ei pot săvîrși orice faptă, oricît de infamă, oricît de grea, fără nici o teamă de pedeapsă. Mă tem că voi fi în mormînt și obiceiul de a bate va fi încă în floare în România. Eu personal datoresc acestui obicei sau o mare nenorocire, sau o mare norocire. Din pricina unei bătăi la care am fost față, ramas-am necăsătorit.

Aruncă țigara care ardea, gura chilimbarului, așăză într-însul alta, se uită la mine, văzu ca aștept cu cea mai mare atențiune să urmeze, apoi îmi făcu povestirea de mai jos:

— Era la 1853, mă întorsesem de trei ani în țară cu diploma de doctor utroque jure de la universitatea din Göttingen. În loc de a intra în vro slujbă după cum doreau părinții mei, rude și prieteni sus-puși și însuș domnul, nu făceam altceva decît să vînez, în Țara-de-Sus, în Țara-de – Jos, la munte, pe Prut și chiar în Basarabia [… ]. Fiind singur la părinți, ai mei ma iubeau foarte mult și nu făceau act de autoritate pentru a mă constrînge să fac ceva mai de folos și țării și mie.

Însă după trei ani de asemene viață, într-o zi de ploaie, mama mă luă deoparte și îmi zise cu glasul mai serios decît altădată:

— Costică, tată-tău se simte bătrîn, s-apropie de șăptezeci de ani, și tare ar dori să te vadă căsătorit pentru a putea, la orice întîmplare, să închidă ochii în liniște.

— Bine, mamă, răspunsei eu, nu mă împotrivesc să fac tatei această plăcere deși, slava Domnului, îl văd sănătos ca tunul, sprinten de picior și cu o vedere mult mai bună decît a mea. Dar pentru a mă căsători trebuie să am cu cine.

— Ce, întrerupse mama, crezi poate că nu sunt destule fete de măritat în Moldova?

— Deloc nu mă îndoiesc că sunt multe și frumoase, răspunsei eu, dar pănă acuma nu cunosc nici una care să-mi fi plăcut destul pentru ca să doresc a o lua de soție. Cred că n-aveți de gînd să-mi cereți să mă căsătoresc pentru bani sau să fac ceea ce, foarte pe nedrept, se numește o căsătorie de convenance.

— Nici prin gînd nu ni trece așa ceva, răspunse mama, trecutul nostru deloc nu ne-ar îndritui la asemene lucru (tata furase pe mama de la părinții ei, cari voiau s-o căsătorească cu alt barbat ce-i era nesuferit, dar foarte bogat, pe cînd ea iubea pe tata). Pentru moment aș dori să-mi faci numai o plăcere: să mergi să faci o vizită de două săptămîni vechei mele prietene, Zinca Chicoș, la moșia ei, Slobozia-Țapului, de la ținutul Fălciului. Așazarea este cît se poate de frumoasă, grădina o minune, Zinca o gospodină de întăia mînă, barbatul ei un boier cu nume bun și ager la minte. Apoi am auzit de la toți vînătorii că mulțime de pre – peliți, potîrnichi și iepuri ca acolo n-au văzut în toată Moldova.

— Omiți, probabil, mamă dragă, zisei eu rîzînd, să adaugi că prietena dumitale Zinca Chicoș dispune și de o fată pe care toți acei cari au avut norocul s-o vadă o declară incîntătoare, și lucrul trebuie să fie adevarat, deoarece nu numai barbații, ci și femeile exprimă despre ea aceeași părere. Presupun că vrei să mă faci s-o împărtășesc și eu. Ei bine, sînt gata să-ți fac această plăcere, să dau ochi cu zîna de la Slobozia și dacă, învingînd sălbătăcia mea, ea mă va farmaca și pe mine, deloc nu mă vei găsi îndărătnic la dorințile dumitale și ale tatei, dacă, bineînțeles, o voi fi farmacat-o și eu pe dînsa.

Mama mă luă în brațe și mă sărută de repețite ori.

— Voi observa numai, mamă dragă, un lucru, adausei eu: cu toate obiceiurile de ospitalitate ale țării noastre, nu pot așa, nitam-nisam, să merg să mă așăz, fără a fi poftit, pe vreme de două săptămîni la Mitică Chicoș, pe care de-abie îl cunosc. Apoi nu prea aș avea ce vîna acuma, în mijlocul lui iunie, cînd puii de prepeliță de-abie pot să zboare și acei de potîrniche sunt încă cruzi de tot.

— O, zise mama, nu cer să pleci îndată, ci numai peste două sau trei săptămîni. În cît privește invitația, n-ai nici o grijă, ea va veni la timp și va fi concepută în termenii cei mai calzi.

Și invitația veni în întăiele zile ale lui iulie: era adresată mamei și mie și alcătuită în termenii cei mai afectuoși pentru ea, cei mai măgulitori pentru mine. Însă mama, spre marea ei părere de rău, nu putu să plece, căci primise totodată de la Galați o scrisoare a unei surori căsătorită la Atena, care-i anunța sosirea ei acolo, de unde, peste cîteva zile, avea să vie la noi, fiind hotărîtă să petreacă vara aici. Plecai deci singur cu credinciosul și minunatul meu prepelicar, Hector.

Mama nu exagerase deloc frumuseță așăzării de la Slobozia-Țapului, care era tot ce putea fi pe atunci o așazare boierească. Primirea fu cît se poate de cordială. Mitică Chicoș era un boier de neam vechi, de vro cincizeci de ani, pe care un didascalos îl familiarizase, foarte puțin, cu literatura elină, iar un emigrat francez îl învațase să vorbească franțuzește cu multă ușurință. Trecea drept om cinstit, dar aspru și cu idei ruginite.

Soția lui, cucoana Zinca, fusese în pension, la Odesa, cu maică-mea. Instrucția ei, ca și acea a mamei, nu era mare lucru, dar era deșteaptă, avea distincțiunea firească atît generațiunii femeilor înaltei noastre societăți de la 1830, cît și mai ales acelei a fiicelor lor. Avea reputație de femele cinstită, de numele căreia nu se atinsese nici macar gurile cele mai răle, deși fusese foarte frumoasă.

Amîndoi îmi fură simpatici din întăiul moment. Dar ce să zic de fiica lor? Era de o nară frumuseță: naltă, subțire, fără să fie deloc slabă, mlădioasă, nespus de grațioasă în toate mișcările ei, cu părul negru și ochii albaștri, cu un nas fără greș, cu gura mică și rumănă. Înfățoșarea ei nu putea decît să farmece pe orice tînăr o vedea. În ochii ei mari și luminoși se oglindeau voiciunea și o rară agerime de minte.

Nu-mi trebui mult timp ca să constat că se mai bucura și de o instrucțiune foarte îngrijită pentru acea vreme, capatată de la o guvernantă germană venită de tînără în Moldova unde, după ce crescuse două generații de fete, murise în casa Chicoșeștilor.

Eliza Chicoș mai era înzestrată cu un duh foarte viu și foarte subtil. Și toate aceste însușiri n-o împiedecau să fi devenit, sub povățuirea cucoanei Zincăi, vestită în această privință în Moldova întreagă, o gospodină de frunte. Nu numai că știa să facă dulceți de minune, cozonaci, feii de feli de prăjituri și tot soiul de brînzeturi cari stîrneau admirația musafirilor Sloboziei, dar se pricepea de minune la ținerea socotelilor casei, la priveghierea tuturor servitorilor și la împiedecarea risipei. Nu trecuse trei zile și eram cu desăvîrșire îndrăgostit de dînsa.

Nu uitam însă vînatul. Mă trezeam pe la patru dimineața și pănă pe la zece străbăteam cu bunul Hector miriștile și popușoiștile moșiei. Prepelițile, potîrnichile și șoldanii foiau, căci vînătoarea era bine păzită; stăpînii casei declarau că niciodată masa lor nu fusese așa de bine aprovizionată cu vînat cum era de cînd sosisem.

Dar, cu toată patima mea pentru vînat, neasamanat mai dulci erau ceasurile ce le petreceam în societatea Elizei, după scurta siestă care urma dejunul (luat atunci la zece și jumatate dimineața). Dealtmintrelea, pot zice că petreceam împreună cu ea toată rămășița zilei pănă pe la unsprezece sara, căci părinții Elizei deloc nu ne împiedecau să stăm singuri împreună.

Eram absolut farmacat de înțelepciunea, de agerimea de minte și de energia acelei fete. Îmi ziceam adesa că ea ar fi în stare să ocîrmuiască nu numai o gospodărie boierească, ci chiar o țară întreagă; avea adevarate însușiri de om de stat. Mai era bună și miloasă: în fiecare dimineață distribuia doftorii bolnavilor din satele moșiei, ca și din acele învecinate; o văzusem într-o dimineață pansînd cu mîna ei plaga cumplită a unui țigan, după ce o curățise mai întăi de puroi.

Scrisesem mamei după întăia săptămînă ce o petrecusem la Slobozia-Țapului, pentru a-i mulțămi că mă trimesese acolo și înștiințînd-o că sînt cu desăvîrșire nebun de Eliza Chicoș și hotărît s-o ieu de soție. Adăugeam că, după cît mi se pare, ea mă privește cu ochi binevoitori și am toată nădejdea să văd cererea mea admisă. Rugam pe mama să facă ce-a ști pentru a veni cît mai curînd pe cîteva zile la Slobozia, spre a cere în numele meu mîna Elizei.

După obiceiul de atunci, trăsura mea rămăsese cu mine și, deoarece camardinerul mi se-mbolnăvise și nu mă putuse însoți, luasem, pentru serviciul meu personal (un boier pe vremea aceea ar fi stîrnit disprețul dacă ar fi călătorit fără de fecior), pe Niță, un fiu al vatavului nostru de ogradă, deștept și care avea însușirea de a fi bun vînător. Îl trimesesem la părinții mei, la Bahna, calare pe unul din caii de la trăsură, sub pretext că puștile mele englezești au neaparată nevoie de praf tot englezesc, de care lasasem o mare provizie acasă. Așteptam cu cea mai mare nerabdare întoarcerea lui Niță.

Într-o dimineață mă întorsesem ca de obicei cu torba încarcată și, îndată după ce m-am spalat și mi-am schimbat hainele de vînătoare, am fost poftit la masă.

Împotriva obiceiului de la Slobozia, unde se mînca în chip minunat, dejunul fu execrabil: omleta trecută de tot, arsă, pilaful cu pasăre uscat, fără unt, găina dintr-însul crudă, prepelițile și potîrnichile cari alcătuiau friptura carbonizate, iar bezelele necrescute deloc, uscate, de nemîncat. La fiecare feli de bucate prezentat de sofragiu, Mitică și cucoana Zinca lasase să scăpe cîte o exclamație de nemulțămire, iar la dulce, stăpînul casei întrebă pe sofragiu ce este de capul lui Todirică (așa se numea bucatarul, vestit, dealtmintrelea, în Moldova întreagă). Sofragiul răspunse cu jumatate de glas, dar care fu auzit de noi toți:

— S-o îmbatat.

Chicoș atunci s-întoarse cătră fiică-sa și-i zise:

— Să-l îngrijești.

Apoi vorbi de alte lucruri. Cuvintele lui Chicoș îmi stîrnise curiozitatea și, cînd ne scularăm de la masă, tare aș fi vrut să întreb pe Eliza ce însemna recomandația făcută de părintele ei, dar bineînțeles n-am îndrăznit. Însă am uitat incidentul cu bucatariul cînd un fecior mi-a adus, împreună cu vestea întoarcerii lui Niță, o scrisoare a mamei pe o tabla de argint. Sub un pretext oareșcare am părăsit salonul pentru a mă duce în odaia mea, spre a ceti în liniște acea scrisoare destul de voluminoasă. Odaia era situată la un colț al casei și avea trei ferești, din care două dădeau în grădină și una în curtea interioară, iar lîngă acea fereastă din curte se afla o scară, așazată în capătul unui coridor ce ducea la sofragerie. Deoarece era foarte cald, toate fereștile rămăsese largi deschise, iar eu îmi ceteam scrisoarea la una din acele care dădeau în grădină.

Mama începea prin a-mi exprima toată bucuria ce atît ea cît și tata resimțise aflînd hotărîrea mea și-mi trimiteau toate binecuvîntările lor, încredințîndu-mă că pusesem mîna pe un adevarat mărgăritar. Apoi mama mă înștiința ca, din pricina unei vizite neașteptate ce li sosise, nu putuse să plece numaidecît, cum ar fi dorit, spre a face cererea, dar că va sosi la Slobozia-Țapului negreșit peste trei zile, însărcinîndu-mă să vestesc pe cucoana Zinca despre ziua sosirii sale.

De-abie isprăvisem scrisoarea cînd sosi sofragiul aducîndu-mi cafeaua care n-o luasem jos. Am pus-o pe masă și am reînceput să cetesc scrisoarea mamei, dar în acest moment am auzit zgomot în curte, zgomot care se apropia de scara de lîngă fereastra mea. M-am apropiet spre a vedea ce se întîmplă. Cînd m-am uitat, am văzut spectacolul atît de frecvent pe acea vreme; patru țigani voinici întinzînd pe un al cincilea cu fața în jos, pe o cerga întinsă la pămînt și mănținîndu-l astfeli culcat. Țiganul, îmbracat cu spencer alb, cu izmene albe și cu o pestelca, toate foarte carate, plîngea și se văieta. Apoi apăru vatavul de ogradă cu o puternică nuie în mînă și începu să croiască peste vîne pe nenorocitul bucatar, căci fără îndoială el era pacientul.

Era să închid fereasta cu dezgust și să părăsesc odaia cu hotărîre de a ruga, îndată după logodnă, pe iubita mea să întrebuințeze toată trecerea ei pe lîngă tată-său ca să renunțe la asemenea obiceiuri salbatece cînd, deodată, mi s-a părut că aud glasul ei și că acest glas cristalin și dulce pronunțase în chipul cel mai distinct cuvîntul: „șăpte” și totodată se auzea, abătîndu-se pe fundul izmenelor țiganului, nuiaua vatavului. M-am plecat îndată pe fereastă pentru a putea vedea scara de lîngă aceasta și un moment am ramas încremenit în fața priveliște! ce se oferea ochilor mei. Eliza, nobila, distinsa, frumoasa, încîntătoarea Eliza stătea raza – mată de un mic grilaj de fer al scărei, cu ceașca de cafe în mînă, și privea la acel spectacol revoltător! Mai mult chiar, ea, cu glasul ei cel care cînta cu atîta duioșie romanțele lui Schubert, numara loviturile, cări am auzit în chip foarte distinct și cuvîntul: „opt” răsunînd din gura ei, urmat fiind de o nouă lovitură de nuie pe vînele țiganului. Văzusem destul, am închis fereasta și m-am aruncat pe divan: dragostea mea murise cu desăvîrșire, legătura de idei între aceea ce o privisem ca o ființă excepțională, absolut ideală, și fundul izmenilor acelui țigan, faptul că o fată atît de tînără era în stare să prezideze, ea însuși, la o pedeapsă care la urma urmei nu era altceva decît un supliciu, să măsoare cu sînge rece cîtimea de durere ce, sub ochii ei, fusese hotărît să-l sufere o ființă omenească, ucisese în mine cu desăvîrșire orice urmă de iubire. Scena la care asistasem mă tămăduise radical. Cu cel mai mare sînge rece spus-am cucoanei Zincăi că tata, fiind cam suferind, îmi cere să plec chiar în ziua aceea la Ieși pentru o judecată la care nu poate fi față. Întrebat cînd mă întorc, am răspuns că îndată ce-mi va fi cu putință, în orice caz peste prea puține zile. Cu Eliza m-am silit în tot cursul zilei să fiu amabil și să mă fac plăcut, însă fără a mă lasa macar o clipă să alunec pe cărările sentimentului. Convorbind cu dînsa, nu mai simțeam nimica, stînd lîngă ea rămîneam absolut rece. La plecare am fost cît de curtenitor mi se putea cere; faptul că Eliza avea lacrimi în ochi nu mă impresionă deloc.

Nu m-am dus la Ieși unde tata n-avea nici o judecată, ci acasă, unde, fără întîrziere, am pus pe părinții mei în cunoștința faptelor. Tata se supără, mă făcu nebun și zise că nimica nu mă împiedecă să dau după căsătorie drumul tuturor robilor și să ridic cu desăvărșire bataia în casa mea și pe moșiile mele. Mama înțelese că ceea ce ucisese iubirea în mine era micșorarea idealului ce mi-l alcătuisem în inima și în mintea mea. Făcu oareșcari slabe încercări pentru a mă ademeni să revin asupra hotărîrii ce o luasem, făcînd sa se oglindească înaintea ochilor mei meritul de a obține ca o ființă de o inteligență atît de vie cum era Eliza să înțeleagă că mi se înfățoșase în chip absolut nefemeiesc și să am eu meritul de a o face să părăsască asemene căi. Am ramas nestrămutat în hotărîrea mea.

— Și, îl întrebai eu după ce își isprăvi povestirea, nu ți-o părut niciodată rău că n-ai încercat dumneta s-o faci să priceapă cît de nefemeiești erau asemene obiceiuri?

— Niciodată, răspunse Costică; din momentul în care am privit acea scenă dezgustătoare, orice dragoste și chiar orice pofta de dînsa au pierit pentru totdeauna. Și o iubeam mult, cum nu am mai iubit de atunci nici pe o femeie.

— Ce feli de soție fost-au ea, căci presupun că s-o căsătorit?

— O! foarte bună și foarte cinstită. S-o căsătorit cu un om foarte de ispavă, care o murit în curînd. De atunci este văduvă și se zice că-și bate și astăzi slugile și țaranii. Dar cum se face că n-o cunoști?