Peneș Curcanul

Salt la: navigare, căutare
Peneș Curcanul
de Vasile Alecsandri


Plecat-am nouă din Vaslui,

  Și cu sergentul, zece,

Și nu-i era, zău, nimănui

  În pept inima rece.

Voioși ca șoimul cel ușor

  Ce zboară de pe munte,

Aveam chiar pene la picior,

  Ș-aveam și pene-n frunte.


Toți dorobanți, toți căciulari,

  Români de viță veche,

Purtând opinci, suman, ițari

  Și cușma pe-o ureche.

Ne dase nume de Curcani

  Un hâtru bun de glume,

Noi am schimbat lângă Balcani

  Porecla în renume!


Din câmp, de-acasă, de la plug,

  Plecat-am astă-vară

Ca să scăpăm de turci, de jug

  Sărmana, scumpa țară.

Așa ne spuse-n graiul său

  Sergentul Mătrăgună,

Și noi ne-am dus cu Dumnezeu,

  Ne-am dus cu voie bună.


Oricine-n cale ne-ntâlnea

  Cântând în gura mare,

Stătea pe loc, s-adimenea

  Cuprins de admirare;

Apoi în treacăt ne-ntreba

  De mergem la vro nuntă?

Noi răspundeam în hohot: „Ba,

  Zburăm la luptă cruntă!“


„Cu zile mergeți, dragii mei,

  Și să veniți cu zile!“

Ziceau atunci bătrâni, femei,

  Și preoți, și copile;

Dar cel sergent făr' de musteți

  Răcnea
„Să n-aveți teamă,

Românul are șepte vieți

  În pieptu-i de aramă!“


Ah! cui ar fi trecut prin gând

  Ș-ar fi crezut vrodată

Că mulți lipsi-vor în curând

  Din mândra noastră ceată!

Priviți! Din nouă câți eram,

  Și cu sergentul, zece,

Rămas-am singur eu ... și am

  În piept inima rece!


Crud e când intră prin stejari

  Năprasnica secure,

De-abate toți copacii mari

  Din falnica pădure!

Dar vai de-a lumei neagră stea

  Când moartea nemiloasă

Ca-n codru viu pătrunde-n ea

  Și când securea-i coasă!


Copii! aduceți un ulcior

  De apă de sub stâncă,

Să sting pojarul meu de dor

  Și jalea mea adâncă.

Ah! ochii-mi sunt plini de scântei

  Și mult cumplit mă doare

Când mă gândesc la frații mei,

  Cu toți periți în floare.


Cobuz ciobanu-n Calafat

  Cânta voios din fluier,

Iar noi jucam hora din sat,

  Râzând de-a boambei șuier.

Deodat-o schijă de obuz

  Trăsnind ... mânca-o-ar focul!

Retează capul lui Cobuz

  Ș-astfel ne curmă jocul.


Trei zile-n urmă am răzbit

  Prin Dunărea umflată,

Și nu departe-am tăbărât

  De Plevna blestemată.

În fața noastră se-nalța

  A Griviței redută,

Balaur crunt ce-amenința

  Cu gheara-i nevăzută.


Dar și noi încă o pândeam

  Cum se pândește-o fiară

Și tot chiteam și ne gândeam

  Cum să ne cadă-n gheară?

Din ziori în ziori și turci și noi

  Zvârleam în aer plumbii

Cum zvârli grăunți de popușoi

  Ca să hrănești porumbii.


Și tunuri sute bubuiau ...

  Se clătina pământul!

Și mii de bombe vâjâiau

  Trecând în zbor ca vântul.

Ședea ascuns turcu-n ocol

  Ca ursu-n vizuine.

Pe când trăgeam noi tot în gol,

  El tot în carne vie ...


Ținteș era dibaci tunar,

  Căci toate-a lui ghiulele

Loveau turcescul furnicar,

  Ducând moartea cu ele.

Dar într-o zi veni din fort

  Un glonte, numai unul,

Și bietul Ținteș căzu mort,

  Îmbrățișându-și tunul.


Pe-o noapte oarbă, Bran și Vlad

  Erau în sentinele.

Ferbea văzduhul ca un iad

  De boambe, de șrapnele.

În ziori găsit-am pe-amândoi

  Tăiați de iatagane,

Alăture c-un moviloi

  De leșuri musulmane.


Sărmanii! bine s-au luptat

  Cu lifta cea păgână

Și chiar murind ei n-au lăsat

  Să cad-arma din mână.

Dar ce folos! ceata scădea!

  Ș-acum rămăsese

Cinci numai, cinci flăcăi din ea,

  Și cu sergentul, șese! ...


Veni și ziua de asalt,

  Cea zi de sânge udă!

Părea tot omul mai înalt

  Față cu moartea crudă.

Sergentul nostru, pui de zmeu,

  Ne zis-aste cuvinte

„Cât n-om fi morți, voi cinci și eu,

  Copii, tot înainte!“


Făcând trei cruci, noi am răspuns:

  „Amin! și Doamne-ajută!“

Apoi la fugă am împuns

  Spre-a turcilor redută.

Alelei! Doamne, cum zburau

  Voinicii toți cu mine!

Și cum la șanturi alergau

  Cu scări și cu fașine!


Iată-ne-ajunși! ... încă un pas.

  „Ura!-nainte, ura! ...“

Dar mulți rămân fără de glas.

  Le-nchide moartea gura!

Reduta-n noi răpede-un foc

  Cât nu-l încape gândul.

Un șir întreg s-abate-n loc,

  Dar altul îi ia rândul.


Burcel în șanț moarte zdrobind

  O tidvă păgânească.

Șoimu-n redan cade răcnind:

  „Moldova să trăiască!“

Doi frați Călini, ciuntiți de vii,

  Se zvârcolesc în sânge;

Nici unul însă, dragi copii,

  Nici unul nu se plânge.


Atunci viteazul căpitan,

  Cu-o largă brazdă-n frunte,

Strigă voios: „Cine-i Curcan,

  Să fie șoim de munte!“

Cu steagu-n mâini, el sprintenel

  Viu suie-o scară-naltă.

Eu cu sergentul după el

  Sărim delaolaltă.


Prin foc, prin spăgi, prin glonți, prin fum,

  Prin mii de baionete,

Urcăm, luptăm ... iată-ne-acum

  Sus, sus, la parapete.

„Allah! Allah!“ turcii răcnesc,

  Sărind pe noi o sută.

Noi punem steagul românesc

  Pe crâncena redută.


Ura! Măreț se-nalță-n vânt

  Stindardul României!

Noi însă zacem la pământ,

  Căzuți pradă urgiei!

Sergentul moare șuierând
    Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând

  Stindardu-n fâlfâire!


Și eu, când ochii am închis,

  Când mi-am luat osânda

„Ah! pot să mor de-acum, am zis,

  A noastră e izbânda!“

Apoi, când iarăși m-am trezit

  Din noaptea cea amară,

Colea pe răni eu am găsit

  „Virtutea militară“! ...


Ah! da-o-ar Domnul să-mi îndrept

  Această mână ruptă,

Să-mi vindec rănile din pept,

  Iar să mă-ntorc la luptă,

Căci nu-i mai scump nimică-n az

  Pe lumea pământească

Decât un nume de viteaz

  Și moartea vitejească!