Peisaj de iarnă

 

O dîră de lumină mai lasă-n urmă seara,
o dîră prinsă-n cele mai ’nalte-acoperișuri,
pe străzi îndestularea își tremură fanfara,
și noi ne strîngem brațul pe albe povîrnișuri.

Îmi spui că împreună așa vom merge-n viață,
și eu te cred, — în suflet plîngînd de fericire —
îmi spui apoi că-amarul îl vei schimba-n dulceață,
și eu te văd în visu-mi plecată spre-o tingire

în care îmi fierb anii cu-ai tăi amestecați.
Ne amintim în urmă de-o noapte depărtată
cînd amîndoi în umbră stăteam îmbrățișați,
era întîia noapte, — și cea mai neuitată:

Făptura-ți era-n doliu, dar nesfîrșit vestmînt
de veselie, ’n taină te învelea cu-ncetul
și sufletele noastre se înfrățiră-n cînt,
în noaptea-n care moartea își întregea buchetul...

Nepăsători de lumea ce ne încurcă drumul,
înaintăm spre casă, schimbată-n cuib de vrăbii,
și-n jurul meu, din carnea-ți, se-mprăștie parfumul
adus parcă din Indii de barbare corăbii.