Pe podelele reci de cărămidă

Jump to navigation Jump to search
Pe podelele reci de cărămidă
de Mihai Eminescu


........................................

...Pe podelele reci de cărămidă umedă a temniței se desemna în fâșii crucișate gratiile de fier din fereasta înaltă și boltită, luna 'nota pe nouri fugitori cari purtau corpul ei de aur. Un singur stâlp alb purta boltirea înaltă a temniței și, răzimată de stâlp , se vedea o figură naltă de femeie, albă ca varul, cu ochii turbați și fixi — ea-și frângea mânile ei în lanțuri și din când în când își netezea părul ei desfăcut, ce cădea pînă la șolduri în vițe și 'ncovoituri cumplite. La picioarele ei era cadavrul ca de var al unui copil gol pus pe paie — un cadavru slab pe care bătea luna, legat la gât cu o cordeluță roșie. Femeia răzimată de stâlp era atît de albă încât părea o statuă și una cu stâlpul.

Apoi deodată șezu. Luă copilul în poală și buzele ei vinete surâseră — ea [îi] vorbea lin cu glasul încet, uimit și nebun :

— O, steaua mea, îngerulmeu, frumosul meu înger, ascultă, ascultă. Pentru templul Sionului căzut în ruină, pentru zidirile 11 Ierusalimului p[e] 12 cari le-au dărâmat , pentru mărirea poporului lui Israil , pentru regii lui pe cari - i desprețuiră —stau în singurătate și plâng . Dară veni-va ziua în care se va ridica un erou care-a aduce nouă mărire și nouă putere. Și tu ești acel erou. Tu ești Messia , îngerul meu! Tatăl tău poartă coroană, mama ta e sclavă. Copil de sclavă—copil de rege să te 'ncoron . Ea-și desprinse de la gât un cerc de aur și-l apăsă pe fruntea copilului.

— Unde este acum tatăl tău, acel om palid, frumos , o, prea frumos, nalt, în haina lui neagră, cu coroana scumpă pe frunte, să te vadă pe tine în leagăn — Împărat al lumei întregi. Surâzi , surâzi cu gura ta cea mică... îngerii vorbesc cu tine ? îngerii îți arată mantia, tronul, sceptrul tău... Visezi! visezi ce ai să fii... dulcele meu Domn!

Deodată ea se ridică. Umbra ei se - aruncă pe părete. Ea-și întinse mâna slabă și fină spre umbră, cu cealaltă își răsfoi părul de pe frunte și zise cu bucurie:

— Tu ești... Ștefane... Ce frumos ești tu, Doamne! Dulce Doamne! Adu - ți aminte de acea noapte ...O! Tu știi acea noapte, când în patul tău te-am cuprins pentru întâia oară în brațele mele... când mi-am mlădiat corpul de corpul tău ― ***!... Și vezi-o! floarea amorului nostru... Doamne!... Dormi, dormi, amorul meu, floarea amorului meu!

Luna se strecura încet și umbrele zăbrelelor și a stâlpului se mutau din ce în ce pe podeaua umedă și pe murul sur.

2[modifică]

Ciudată ca o scrisoare în ieroglife sta ulița jidovească a Sucevei în lună. Șiruri de case sărace, peticite, când uniforme ca legile Pentateuchului, când pestriți și mestecate ca hainele rupte și lucrurile vechi din desacul unui jidov. În ferești, bucăți de sticlă colorată, lipite cu hârtii sfâșiate din Gemara, pe care se coc colacii de sărbătoare. Perdele de atlaz roș înșirate pe-un fir de ață și singurul spectator, luna, privea când într-o casă, când într-alta, în toate deodată și pe rând. El văzu cărți vechi, în dulapuri vechi, sfeșnice de alamă, copii ce dormeau la pământ, caftane de atlas și caftane sărace. Astfel lumina le revedea pe rând aceste odăi de-o pestriță diferență, deși casele păreau uniforme. În mijlocul mahalalei adormite, templul sur ― Sionul ruinat ― de jur împrejur proptit de bârne de stejar și, înaintea casei cahalului, un bou junghiat ca spre jertfă. Era un aspect trist ca o viziune a lui Isaia, ca o tânguire a lui Iezechil. Sur era templul pe dinafar ă, tăcut înăuntru, legea pe balustrada de mijloc, hainele albe pe bănci. Grilajul de la corul femeilor zugrăvea în perete o mreajă de umbră. Eloimii asupra intrărilor străluceau ca scriși cu stele... Nu era aceasta cu bolți mândre nalțate, cu icoane luminoase pe ele, cu șiruri de stâlpi sfințiți de cântări melodioase ― era o arhitectură țapănă, rece, goală ― era atât de pustiu de frumusețe ca pieptul unui om mort...

Sub murii acelei havre se strecura încet, c-un sac în spinare, un evreu tânăr. Trecuse miază-noapte. Luna poleia pietrișul uliței ce-l puteai număra, și umbra evreului, lipită pe pereți, îl urma parecă... Într-o căsuță mică se vedea prin fereasta colbăită și afumată arzând un muc. El s-apropie și bătu încet. Un bătrân cu barba sură și lungă apăru în prag. Erau Ruben și Levy.

― Le-ai adus, zise el încet, și ce face Hagar a mea, ginere? zise el încet, Hagar cea frumoasă!

― Hagar? Mă numești ginere și-ntrebi ce face Hagar? întrebă cel tânăr oțărât.

― Și de ce nu, ginere? Pentru c-am vândut pe Hagar creștinului? Ți-oi plăti pentru c-am vândut femeia ta ― și nu este Hagar a mea în turn? Sărmana Hagar!

― Și de ce nu mi-a trimis-o înapoi creștinul? zise cel tânăr și o lacrimă îi udă ochii, aș fi primit-o înapoi... N-aș fi fost supărat. Eu sunt un evreu sărac și mi-era dragă... Ce-mi pasă mie că ea câștigă bani și altfel, numai să fie și a mea... Să mi-o [fi] vândut pe jumătate preț, ca o haină veche, aș fi cumpărat-o napoi... De ce s-o închidă...

― Pentru că-i a lui... a cumpărat-o, îi sătul de ea... a închis-o... I-o ții de rău, Ruben? Sărmana fată, cum va fi plângând ea-n pustiu și mă va fi blăstemând, căci eu am jertfit-o pe Hagar a mea ca Iepth sin Gibud... Dar taci... să tăcem, zise bătrânul netezindu-și barba, să-mpărțim aurul ce mi l-a dat creștinul, treizeci galbeni venetici, să-i împărțim ca rude de sânge.

El își ridică poala caftanului și scoase o pungă veche de piele, o puse pe masă, trase un scaun și șezu.

― Mi-au dat treizeci... capeți tu cincisprezece. ― Dă-ncoace, zise Ruben pe jumătate îngenuncheat și cu capul între mâini.

Bătrânul numără pân-în cincisprezece. Ruben îi cumpăni o vreme în palmă. Apoi zise apăsat:

— Cincisprezece capăt numai ? Oare fata nu era întreagă a mea ? Levy băgă încet punga cu restul în buzunar.

— Nu-ți las banii ceilalți . . . dă-mi cei cincisprezece, căci sunt ai mei. Levy nu răspunse un cuvânt . El se uită la mucul de lumânare fix și neclintit, apoi trase saltarul de la masa veche, neagră și negeluită , se uită la lumină, pe care-n vremea număratului o împinsese2 - ntr-o parte . . .

— Nu-ți las banii, zise Ruben cu glas mai tare 3. Destul am stat ș-am plâns nopți întregi, mi-am întors picioarele la căp[ătâi *] pentru Hagar — ș' acum nu vrei să-mi dai prețul întreg ? Bătrânul se uita ciudat. Lampa era pe stinse.

— Lumina se stinge, zise Ruben, pîn' a nu se stinge lumina, numără-mi banii.. . Levy scoase un cuțit din sertar și juca cu ascuțișul lui în lumina lampei. Lumina pâlpâia mai tare.

— Ți-o jur pe D-zeul Sionului, noaptea aceasta nu va trece fără să am banii toți. Ești surd, bătrânule , n' auzi ?

— Lumina încă arde, zise Levy.

— Am spus, lumina între tine și mine — iată, zise, Ruben, ș-o răsturnă la pământ . Se stinse, numai sfeștila mai licărea.

El își 'ntinse mânile peste masă și-l apucă pe bătrân de barbă. Bătrânul nu zise nimic. C-o mână-și strânse brâul, cu cealaltă lovi cu cuțitul pe contrariul lui și-i străpunse gâtul, încât sângele-i împroșcă obrazul. Tânărul se răsturnă cu scaun cu tot și sângele-i curgea șiroi pe podeaua acoperită înadins cu mult năsip. Aurul lui căzuse la pământ și se 'mprăștiase prin balta de sânge . Nepreocupat de cel tânăr, Levy culegea galben cu galben, îi curățea de sânge și năsip și-i punea în punga lui veche... Apoi stătu mult în tăcere, părea a socoti ceva.

Apoi sări de pe scaun și luă sacul pe care Ruben l-adusese, îl dezlegă la gură, scoase și distinse pe masă ce era în el... erau straie purtate de Domn, cari odată de mare preț or fi fost. Levy murmură 11 în barba pe care și-o ridica[se] cu mâna la buze.

Pe uliță nu era nimeni. Luna apusese, părea că inima nopții își scursese sângele luminos, căci era întuneric .. . Cercă dacă ușa-i bine închisă, întinse o cergă veche peste mort și se culcă. Dar numai ațipea și nu putea dormi. El se zvârcolea în pat și din când în când își bătea cu pumnul în cap. Începu să ofteze și să geamă, se sculă din pat, lung și slab, și pipăi pin întuneric s-ajungă la masa pe care distinsese 15 hainele de Domn.

— Trebuie să mă duc la Hagar în turn, șopti el monoton, Hagar ! Hagar ! Și nepotul meu Ismail, facă-i Dumnezeu izvor în pustiul temniței, căci dușmanii ei au săcat apa din urcior. Începu să se schimbe în hainele de Domn. Hainele atârnau pe corpul lui slab, curelele de sabie și le 'nchiasă pe dos și în teacă băgă un *** vechi. Arăta ciudat acest Domn. Își puse o cucă veche pe cap și se uită în oglindă. El se sperie.

„M-am făcut Domn, unsul goimilor, el căruia * i-am vândut fata, D-zeu mă ierte. Îmi trebuiau banii ca să mă duc la Ierușalaim , căci sunt bătrân și Rabbin . Acuma m-am făcut singur Domn, mi-am spurcat copilul meu ca Lot în beție. Și m-am făcut Domn ! M-ai uns, Doamne, cu untdelemnul l7 tronului din Sion. Și Hagar a mea în turn, m-oi duce la ea ș-oi cânta un psalm al pruncilor lui Assaph si o voi bucura cu cântecul arfei Sionului”.

El era nebun. Luă un urcior plin cu apă în mână și merse pe ulițele strâmte ale mahalalei jidovilor . Dar drumul nu și-l greși . Ajunse la un loc gol, între murii cetății Sucevei și murii închisorii. În acest loc nu puteai ajunge decât prin cărăruși strâmte și treceri printre case, de puțini cunoscute.

3[modifică]

Luna apusese și tânăra evreică ședea în fereastă și se uita în noaptea neagră, umbra urieșas [c]ă a închisorii ei dispăruse și lumina de stele era slabă. Fața ei albă lumina ca a unei moarte din granitul sur al ferestei 2 închisorii. Veni bătrânul în ornatul lui... El era și mai ciudat și mai fantastic ca mai înainte. Bonetul îi sta strâmb pe cap, părul lui lung și sur flutura în vânt. Când evreica-l văzu începu să râdă cu chicot de bucurie.

— Ai sfârșit palatul tău cel nou ? întrebă ea. Cu odăi frumoase îmbracate 'n mătase roșie, cu oglinzi nalte de șapte coți în care să mă văd goală din creștet pân-în călcâie . . . Da, goală, albă ca omătul în acele sale îmbrăcate în purpură domnească. Nu-s eu floarea ta de zăpadă, Ștefane? Ea-i întinse mâna slabă, mică, fină pin gratii.

— Ștefane! Vezi tu regele evreilor ! Gătitu-i-ai scaun împărătesc și schiptru pentru mânile lui ca să judece asupra Israilului ca Samoil judecătorul ? Dar ai slăbit, tânărul meu amic, zise ea întristată privindu-1 din nou, și pare c-ai îmbătrânit tare ... de ce postești, să nu postești , făt-frumos ce ești. Dar deodată ea păru a-l recunoaște.

— Nu ești tu cumva Levy Canaan? esclamă ea. Halila! departe de mine. Ea-și smulse mâna -[ n]dărăt , pe care bătrânul o apăsase pe mâna lui.

— Sunt Levy Canaan ! zise bătrânul sughițând. Păgânii au lăsat să sece izvorul de apă. Eu am adus un urcior plin și am venit la Hagar a mea în turn.

— Vai, Ștefane, zise ea încet, te-ai făcut urât acum. Ai lipsit multă vreme de la mine și de la copilul meu, ți-ai lăsat barbă de supărare, n-ai tuns-o, de mult lucru ce-ai avut la palatul nostru cel nou . . . Și erai așa de frumos, Ștefane, și sărutarea gurei tale era ca vinul de Chipru , și ochii tăi — ca ochii de hulub .

— Hagar, Hagar a mea . . . Eu sunt Levy Canaan, evreul cel bogat.

— Tu ești Levy Canaan, evreul cel bogat ? Halila ! Departe de mine ! . . . Dar vezi tu, scumpe Ștefane, copilul amorului tău ? Mi-ai dat să beau vin dulce și-ai lăsat să afume cu smirnă și miresme în palatul tău și mi-ai sărutat buzele mele. Dar ia-mă, ia-mă numai, palatul cel nou va fi și mai frumos decât cel vechi. Bătrânul îi întinse urciorul.

— Halila ! departe de mine. Ley scăpă urciorul pe pietre de se facu hârburi . Ochii lui se cascară — el se uita țintă la fereastă și scutura cu mânile grilagiul. Bonetul îi căzu de pe cap și el alături.

— Ai adormit, frumosul meu mire, zise Hagar, ai adormit în palatul tău, în perini de purpură, în polog aurit. Ea-și întinse mâna cu dorință la bătrânul căzut, apoi îngână încet, ca și când ar fi vrut s-adoarmă copilu-i :

— Dormi dulce, amorul meu, dormi dulce !

........................................