Pe plaiul muntelui

Pe plaiul muntelui de George Coșbuc

Cântând urca pe munte bătrânul moț călare;
Mic roibul cal, dar moțul și-n spate-i ghioaga mare
Pe strâmtul drum copita da pietrele-n adânc
Pe râpi; iar moțu-n traista de lână la oblânc
Avea-ntr-o pungă galbeni din turmele vândute.
Cânta, să-ndemne roibul să facă pas mai iute —
Dar colo unde plaiul se face mai codrean,
Stoian îi iese-n cale, bătrânul hoț Stoian.

«Noroc, măi, moț călare, de vrei o flintă bună,
Am, uite, una plină: când trag cocoșul, sună!
Știu eu, că poți s-o cumperi; ai galbeni în desagi,
Ți-s dragi și ei, sărmanii, dar zilele mai dragi.
Ori vrei să mergi pe râpă cu pietrele dea valma?
Deschide, frate, punga că-ntind deschisă palma!»
— «Olio, Stoiene taică, mă crezi ori nu mă crezi,
Pierdui a treia parte din prețuri la cirezi,
O parte bir am dat-o la domnii din cetate,
Că domnii și cămașa ni-o iau acum din spate.
Iar ce-a rămas, Stoiene, nimica de haram,
Abia-mi ajung de pâine copiilor câți am —
Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte...»

Un gând nebun de-odată îi fulgeră prin minte.
Descalecă-ntr-o fugă, își reazimă de cal
Grozava ghioagă, scoate din traista lui un șal,
Grăbit îl desfășoară, ia punga și într-o clipă
Azvârle-un pumn de galbeni cu darnică risipă
A celui ce pe brazde stă vesel semănând.

Stoian să pleacă-n grabă s-adune mai curând
Cu grija ce pe-un lacom mereu îl înspăimântă
Că n-are timp; iar moțul la el se uită țintă,
Pândindu-l cum se mișcă, stă, vreme potrivind;
Încet întinde mâna și-o poartă pipăind
Prin gol, el simte coama și traista lui de lână,
El simte-acum desagii, și-acu-i cu ghioaga-n mână.
Își ține răsuflarea în pieptul ostenit,
Și ochii lui și gura și tot e-ncremenit,
Și piatră pare-ntreagă statura lui voinică,
Cu ghioagă numai mâna cât șoldul se ridică
Cât umărul, cât capul, stă dreaptă-n aer sus —
«Stoiene dau!» Și-n vreme ce-i fu cuvântul spus
De abia pe jumătate din strâns închis a gură,
Cu vuiet răsărit-a plecata lui statură
Și mâna dreaptă dusă la stânga-ntr-ajutor
Căzu cumplit, și-n urmă... un vânt șuierător
Adus de sus de ghioaga cea repede plecată
Izbi pe hoț în fruntea cea-n pripă ridicată
Să vadă ce-i, când moțul i-a zis: «Stoiene dau» —

Și calzi de mâna vie în pumnii morți erau
Culeșii bani, când moțul i-a smuls cu hohot mare.

Un mort rămase-n urmă și un moț trecea călare.