Pe malul mărei

Jump to navigation Jump to search
Pe malul mărei
de Vasile Alecsandri


În ceasul trist de noapte, când apriga furtună
Pe marea tulburată, săltând din val în val,
Se-nalță, se lățește și vâjâie și tună,
Zdrobindu-se de mal,

Atunci când spaima crudă fiori suflă prin lume,
Când tunetul se poartă vuind din loc în loc,
Când marea frământată s-acopere de spume
Și norii ca talazuri arunc spume de foc,

Îmi place a sta singur pe-o stâncă dărâmată,
S-aud pe valuri vântul cu groază șuierând,
Să văd pe-ntinsul negru furtuna întărtată
Și cerul fulgerând.

Căci inima mea astfel de jale e muncită
Și plânge cu durere la tine când gândesc,
O! maică, înger dulce! o! maica mea iubită!
Tu, ce-ai zburat din brațe-mi în leagănul ceresc!

Pierdut în întuneric sub cerul fără stele ,
Lipsit de-a ta ființă ce zace în mormânt,
Eu văd în nori, în valuri, icoana vieții mele
Și gem cu-a noptei vânt!

Ah! mult amar e ceasul când dorul ce jălește,
Cătând în vremi trecute un suvenir slăvit,
Se-mpiedică în zboru-i și cade, se lovește
De peatra mormântală a celor ce-am iubit!

Cu-a sale pânzi umflate o mică luntrișoară
Pe luciul viu a mărei de vânt se îngână,
Și sub un cer albastru, ca lebăda ușoară,
Azi lin se legăna.

Dar vântul crunt, deodată, suflând cu vijelie,
Schimbă a mărei față în munți îngrozitori;
Ș-acum sărmana luntre pe-ntinderea pustie
Zdrobită, se zărește la fulgeri trecători!