Pe lac

Jump to navigation Jump to search
Pe lac
de Traian Demetrescu


Aproape de scăpătatul soarelui cobor dealul, îndreptându-mă către lac. În toate zilele, la această oră, merg să privesc apusul, din luntre, pe apă. Nimic nu mângâie de durerile cu cari te-au rănit trivialitățile și monotonia vieții de oraș, ca exilarea sufletului în seninele depărtări ale contemplațiunii. Când existența devine o realitate brutală și meschină, noi restrângem vieața în marginele unui vis singuratic, în care ne izolăm pentru totdeauna.

Luntrașii mă așteptau, trântiți pe nisipul uscat depe malul lacului. Sunt doi: unul tânăr, cellalt bătrân. Tânărul, abia de optsprezece ani, are brațe musculoase și puternice, pentru a despica valurile cu lopețile ; bătrânul e un vestit cârmaciu de luntri; iar dintre toți trei, el pare cel mai tânăr, căci râsul său e frumos și naiv ca al unui copil.

Apa e liniștită și de o melancolie blândă. Pare o apă cugetătoare, o pagină imensă, peste care soarele așterne o poezie tristă.

Ne așezăm în luntre. Urnită cu puțină greutate dela mal, ea începe să lunece apoi ca o pasăre uriașe, clătinându-se pe luciul valurilor, fermecător de molatec. îmi descopăr capul, lăsându-mi părul în voia unei adieri ușoare, așa cum ni-l lăsăm sub mângâierea unor mâini de femeie.

Soarele apune. Ultimele lui reflexe’se sting într'un imn de culori strălucitoare. Cerul e senin și grav, ca altarul unui templu. Iar de departe se lasă peste firea obosită melancolia tăcerii... Atunci mă gândesc la surâsul unei femei blonde, pe care am iubit-o în eternitățile câtorva nopți. Surâsul ei, turburător de dulce, avea ceva din farmecul misterios al apelor imense.

Soarele dispărând, surâsul ei luase loc, se materializase în spațiu, și-l priviam cu ochi nebuni.

Stelele încep să se ivească rar.

Câte odată aud un freamăt vag de aripi și înțeleg că sunt cârduri de gâște sălbatice, cari trec dincolo de lac, spre depărtări.

Țipetele acestor pasări mă înfiorează într’un chip ciudat. După ce au dispărut, rămâne în urma lor un farmec trist — ca din niște amintiri de moarte.

Abia înțeleasă, dar mai mult ghicită, o legănare vagă de unde adormite îmi alintă auzul. E ca o muzică de vis ...

Răslețe și melancolice, amintiri de iubire picură din vremuri apuse.

Cartea vieții se redeschide înapoi. Și dintre paginile ei prăfuite, se ridică un parfum vechiu, un parfum de uitare ...

Ne uităm pe noi!... Cine stă să-și mai aducă aminte de sine însuși, de cel de altă dată ?... Abia te mai recunoști — îți ești străin ...

Și stau până târziu noaptea, spre a-mi aduce aminte de mine, ca de un mort uitat...