Pe deal (George Coșbuc)
I
[modifică]Ah ! e mult de-atunci! Cărarea
Netedă pe deal urca;
Dealul plin de flori era
Și albastră zarea.
Azi poteca e urîtă,
Face cotituri în drum,
Dealul e cu spini acum,
Zarea mohorîtă.
Nu mai sînt copii s-alerge
După cuiburi, după flori!
Și pe culmi, în sărbători
Nimeni nu mai merge
II
[modifică]Mai trăiești, și-ți merge bine,
Vechi străjer? Nu m-ai uitat?
E de mult de cînd n-am stat,
Ulmule, sub tine.
Tot aici? Amar e gîndul,
Vecinic nemișcat să stai ;
Vezi, de-atunci eu alergai
Lumile de-a rîndul!
Ce te miri? Eu viu, fîrtate,
Trist așa și liniștit —
Sînt bătrîn! M-au obosit
Căile-alergate.
Tu cîntai, și-n depărtare
Eu priveam rîzînd pe lunci:
Eu m-am. cumințit de-atunci,
Rîd așa de-arare!
III
[modifică]Iar de-aici, din zarea culmii,
Șir de dealuri eu privesc ;
Culmea lor o-mpodobesc
Ca și tine, ulmii.
Satu-n vale pe-o colină.
Mic și vesel : colo-n fond,
Uite-l verde și rotund
Nucul din grădină !
Iar pe sub colină, rîul
Curge-ncins pe lîngă ea,
Tocmai cum pe draga mea
O încinge brîul.
Și zburdalnic de pe coaste,
Gureșe păraie cad ;
Plopii stau pe mal, la vad,
Ca soldații-n oaste.
Plopii ! Mă cunosc ei bine.
De copil !... Acum șoptesc,
Dau din cap și lung privesc
Buimăciți spre mine.
IV
[modifică]Iată luncile-nainte;
Gardul țarinei mai sus!
E nebun! Ah, mi-am adus
Și de ast-aminte.
Gardul, în copilărie.
Vecinic l-am asemănat
C-un nebun care-a plecat
Razna pe cîmpie.
Și rîdeam, făcîndu-i glume;
El tăcea răbdînd mereu.
Cîte n-am văzut și eu
De atunci prin lume!
Am văzut, mînați de soartea
Vremurilor, bieți sărmani
Alergînd pe la dușmani
Ca sa-și afle moartea!
Gardu-n zări rîzînd s-afundă,
Și mă tem a-l mai privi:
Azi, sarcastic, el ar fi
Gata să-mi răspundă!
V
[modifică]Pe sub marginea pădurii
Boii pasc pe lîngă car;
Din pădure geme rar
Zgomotul săcurii...
Văd în zori, cum merg s-adune
Mure fetele: doinesc,
Rîd pe drum și hohotesc
Ca niște nebune.
Albe poartă-n mîni cofițe;
Albe rochii fluturînd,
Fug pe dealuri scuturînd
Roua din cosițe.
E duminică. Din vale
Se ivesc răzleți flăcăi,
Toți își fac pe-ascuns din văi
Către codri cale.
Sus senin și jos verdeață!
Ce cuminte-i să trăiești,
Cînd ți-e dat să stăpînești
Numai o viață !
Mai demult... ah, toate-acestea
Mai demult s-au întîmplat —
Să nu-ntrebi ce-a mai urmat
Cînd s-a-nchis povestea!
VI
[modifică]Dar auzi... ce jalnic cîntă
Clopotele-acum în sat;
Glasul lor e-ndurerat,
Ruga lor e sfîntă.
Ele plîng, și mi se strînge
Inima cum stau și-ascult,
Ele plîng și tot mai mult
Prin văzduhuri plînge.
Nu-i nimic, nimic în fire
Mîngîios ca glasul lor!
Iat,-am tresărit ușor
Ca de-o nălucire.
Îmi părea că după mine
Cîntă ele — și sunt viu!
Doamne, și-mi era-n sicriu
Negrăit de bine!
VII
[modifică]Toți au dreptul cîteodată
Să se piardă-n aiurări!
O, dar nu pentru visări
Ni-e viața dată!
Uite, graurii pe luncă,
Veseli, fericiți ce sînt,
Șoimul se rotește-n vînt
Și spre ei s-aruncă.
Ei poeți sînt ai cîmpiei,
Șoimul este-al lor despot —
Firea lumilor e-n tot
Chipul tiraniei!
Legea ei e-nlănțuirea
Unui șir de nedreptăți:
Dar eu văd de-atîtea dați
Ce cuminte-i firea!
Numai prin nedrept ea poate
Pe cei slabi să-i facă treji,
Pe fricoși bărbați viteji,
Dînd schimbării toate.
VIII
[modifică]Nu mă plîng! îmi pare mie
Uneori că sînt învins,
Sufletul mi-l simt cuprins
De melancolie.
Iar atunci îmi vine plînsul.
Sînt copil, și plîng ușor!
Plînsul meu e-al tuturor;
Ce păcat e-ntr-însul?
Cînd mă văd în prada sorții,
Plîng — eu știu! — dar nu mă plîng!
Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng
Gîndurile morții.
Soartea pe nedrept mă bate :
Poate e mai bine-așa !
Iată, suferind, voi da
Șoimului dreptate!
Plîng? Dar lîngă leagăn cîntul
Mamei de-obicei e trist —
O, eternule psalmist,
Mare ți-e cuvîntul!
„De durere, chin mi-e somnul;
Foc și fiere traiul meu:
Dar tu laudă mereu,
Suflete, pe Domnul!”
(1896)