Pe aripa zefirului
Șăgalnic adie zefirul, șoptind o poveste ușoară și dulce, povestea iubirii zvăpăiate ce se desprinde viu din cadrul copilăriei mele.
Este un ungher de țară pe care-l văd adeseori, deși l-am părăsit de mult: acolo îmi petrec eu nopțile. Nu bine am închis ochii, și vine o rază din stele de mă fură din lumea prozei. Trupul meu doarme somn greu: e obosit de muncă, dar eu, sufletul, mă simt ușor ca un fulg și zbor... zbor sprinten prin regiuni muiate în splendoarea prafului de stele și argintul râurilor, cari șoptesc cântece de dragoste în nopțile cu lună, poleiește calea eterică a visului meu.
Mă duc, mă duc cu gândul și ajung într-o grădină măiastră. Pun piciorul pe un pământ vânat de sărutările fierbinți ale soarelui și de sărutările stranii ale stelelor.
E un pământ ciudat, un pământ care a simțit, a iubit, a cântat, a visat cu poeții, cu amanții, cu visătorii... un pământ care a absorbit razele vii din ochii mari și negri ce turbură și dau fiori.
E un pământ care, pătruns de melodia dulce a poveștilor din copilărie, o cântă în fiecare noapte acelor care știu să asculte șoaptele zânelor.
În fund sunt mălinii cu frunze întunecate, sub cari am plâns în serile triste, sunt mălinii cari mai păstrează în freamătul lor ecoul pierdut al sărutărilor pătimașe, sunt mălinii pe ale căror frunze sclipește încă roua dimineților de fericire ușoară, sunt mălinii ale căror frunze întunecate cântă povestea gravă a morții unui suflet...
Acolo am trăit o viață. Adeseori trecut-am pe dunga luminoasă a cărării, alături de iubită. Ea pășea ca-n vis pe pământul înfiorat de splendoarea nopții lunare și capul ei micuț și drag se lasă galeș pe pieptul meu de tânăr. Aspiram în valuri mici răsuflarea ei caldă de patimă și sufletele noastre cântau o cântare numai de noi înțeleasă, o cântare hieratică, sfântă, cântarea stelelor de argint pe care a plutit divinul suflet al lui Gogol.
Când amintirile acestea prind să zboare în văzduhul vrăjit, natura întreagă devine o liră imensă, și Ossian începe să cânte, și cântă...