Pe țărmul amintirei
Încet își cîntă sie-și bătrînul și se’mbată,
C’un vraf de buruiene, uscate, dinainte,
Și plînge ca un tînăr, mîhnit și fără minte,
Vieața lui pierdută, iubirea-i înșelată.
— «Flori albe, flori albastre și palide și roșii,
Ce-mi luminați odată vieața și norocul,
Vă port — acum uscate — cu mine în tot locul,
Pe unde îmi trec anii, eternii, dureroșii!
«Flori, ce-mi știeați norocul și-mi ascultați ghitara,
Lumina voastră-i stinsă, vieața mea pierdută,
Un vaet mi-e cîntarea cînd nu-i ghitara mută,
Și mie, ca și vouă, mi-e moartă primăvara;
Dar voi nu știți nimica, murind iubite moaște:
Nici că un soare dulce vă desmierda odată,
Nici că lumina voastră pe veci e ’ntunecată,
Pe cînd eu cel de astăzi, în vremi mă pot cunoaște.
«Eram — ghitaro spune prin cîntecele tale —
Eram Orfeul țărei de care sunt departe;
Eram — iubito spune prin vorbele-ți deșarte,
Iubitul unei zîne ce’mi genunchiă în cale;
«Dar ea, zîmbind, preface în rob pe mîndru-i rege,
Prin desmierdări îi smulge și inimă și minte,
Și apoi — cum se aruncă un rînd vechiu de veșminte,
L’aruncă, și el pleacă — iubind’o, se ’nțelege...
«Iubirea ei—un soare ce-mi da vieață mie,
Ghitarei glas de aur și farmec lumei triste,
S’a stins’.. Ce ’ntunecime și neagră și pustie,
A început de-atuncia în juru-mi să existe...
«Cum nu mai spui, ghitaro, prin cîntecele tale,
Eram Orfeul țărei... Azi par că n’am nici brațe
Ca să te țin la pieptu-mi, și degetele ’nghiață
Pe strunele-ți iubite ce plîng cîntări de jale.
«Cum nu mai spui, Iubito, prin vorbeie-ți deșarte,
Eram... tot ce fusesem.— Azi par’ că-s o ruină
Pe țărmul amintirei ce ține în lumină
Trecutul scump, pe care îl văd tot mai departe.
.... «Flori, ce-mi știeați norocul și-mi ascultați ghitara,
Cît îmi muri de grabnic și mie primăvara;
Eu însă știu ce soare mă desmierda odată
Și că lumina-i dulce pe veci e ’ntunecată!...»
Încet își cîntă ast-fel bătrînul și se ’mbată
— Cu-un vraf de buruene, uscate, dinainte —
Și plînge ca un tînăr, mîhnit și fără minte,
Vieața lui pierdută, iubirea-i înșelată.