Paul Zarifopol și „tinerele generații”

 

Paul Zarifopol trebuie să fi meditat adesea cu humor, dar și cu îngăduință, la rezistența pe care scrisul său a deșteptat-o mereu în conștiința «tinerelor generații». «Tânără generație» e un termen vag și în parte compromis. Să precizăm amintind că aproape toți tinerii, care s-au manifestat în cultura românească după 1925, (an ce desparte oarecum contingentul «Gândirea» de contingentul nostru), s-au socotit obligați să ia atitudine împotriva criticului Zarifopol, unanim considerat drept un «om vechi», rătăcit în vremurile noastre, nici vorbă, vremuri «noi». Nimeni nu a prilejuit mai juvenile atacuri polemice, nimeni n-a întărâtat cu mai multă voie bună inocența propriilor săi adversari, nimeni n-a primit cu mai mult calm imprecațiile metafizice ce i-au fost adresate, nimeni decât acest lucid Paul Zarifopol, al cărui joc intelectual preferat era probabil acela de a-și confunda surâsul său rece, în cele mai fierbinți și mai nebuloase «intuiții». Norocul său a fost de a prinde o epocă plină de profetisme și drame globale, un timp de vizionari, eroi și predestinați, un deceniu populat cu Branzi și Zaratuștri, mediu cu totul propice exercițiului de a observa și de a râde. Zarifopol a făcut și una și alta — ceea ce îl transforma într-un martor incomod și iritant.

În bună parte, acest lucru explică adversitatea de care s-a bucurat, în rândurile tinerilor. Paul Zarifopol era un scriitor fără entuziasm și fără efuziuni. Situația lui în mijlocul atâtor oameni frenetici, semăna puțin cu situația omului intrat treaz și nebăut în toiul unui chef bine încins. Este aici, cum s-ar zice, o diferență de «tensiune». (Zic tensiune, pentru a face plăcere tinerilor vizionari și pun ghilimele spre buna amintire a lui Paul Zarifopol). Această situație este fără îndoială ridiculă pentru cineva, dar e greu să spui pentru cine. Depinde de punctul de vedere, pe care ți-l însușești: al apei sau al vinului.

Dacă este permis să duc mai departe aceste comparații frivole, voi spune că Zarifopol avea o temperatură de 36°5’, într-o societate care se silea să-și mențină căldura între 39° și 40°. Febra tifoidă poate fi și ca o «Weltanschaung», dacă te decizi să o iei drept o poziție spirituală. Numai că Zarifopol a refuzat acest lucru. De aici, spărtura iremediabilă dintre el și tinerii anilor 1925-1934.

*

Mă tem să continuu astfel. Am ajunge la o grabnică și facilă victorie, care îmi este de două ori indiferentă: întâi pentru că este facilă și pe urmă pentru că este victorie. Nu e vorba dar să înfrâng sau să apăr pe cineva, ci numai să explic, dacă se poate și cât se poate.

Între Paul Zarifopol și «tinerele generații» erau fără îndoială anumite incompatibilități. Unele cu totul comice și ușor de luat în râs. A făcut-o Zarifopol însuși cu o ascuțime, ce face inutilă și prezumțioasă orice revenire. Altele însă, cu adevărat serioase. Asupra lor mă voi opri.

O fac fără bucurie însă, căci m’ar interesa nesfârșit mai mult să vorbesc despre tot ce ne apropie de Zarifopol, decât de ceea ce ne desparte. Și ne apropie neînchipuit de multe lucruri.

Un critic literar cu pasiunea îndeletnicirii lui, e obligat să recunoască în Paul Zarifopol unul din cele mai frumoase, mai exacte și mai juste realizări ale spiritului critic însuși. Omul acesta formula neted cele mai evasive nuanțe. El aducea lumină în explicarea confuziilor patetice și implica nu știu ce demnitate de inteligență în textele despletite. E un critic care n’a căzut niciodată în romanță, e un observator care n’a renunțat niciodată la control. Pentru arta literară este un model de înțelegere precisă a valorilor și de ordonare a lor. Cartea aceasta nu va putea rămâne multă vreme la periferia culturii europene. Va trebui tradusă într’o limbă occidentală și va cunoaște atunci o carieră, pe care noi — săraci cum suntem — nu i-o putem asigura.

Dar nu-l uit pe moralistul Paul Zarifopol, acesta nu plecat din cărți și nu îndreptat spre abstracții, ci, dimpotrivă, răsărit din pitorești medii locale și îndeletnicindu-se cu studiul amuzat și implacabil al acestor medii. Meditând asupra formelor vioaie de viață ale Bucureștilor, scriind despre înjurătura românească, despre bătaia românească, despre verva românească, Zarifopol a dus mai departe incisivitatea lui Caragiale din teatru în eseu.

Vedeți, sunt atât de multe punctele noastre de contact cu acest om! Sunt mult mai multe, decât acest articol cu subiect limitat poate cuprinde. Aș vrea însă să scriu într-o zi despre radicalismul politic al lui Paul Zarifopol, plan pe care încă odată îl întâlnesc. Recitiți, dacă se poate, eseurile sale politice mai vechi. (Ideal și Energie, Tipul politic, Un popor nepolitic, Simț de clasă, Explicație finală). În lumina ultimelor nefericiri care cutremură lumea bântuită de atâtea hipocrite și false revoluții, spiritul radical se dovedește a fi de un adevăr placid și durabil, fără «tensiune», dar adânc și general uman. Întâmplarea a făcut ca recitirea eseurilor de politică ale lui Zarifopol să coincidă cu lectura altor două cărți politice, Propos de politique și Eléments d’une doctrine radicale, ale lui Alain. Alăturarea acestor două nume, care indică două superioare conștiințe europene, este, vă asigur, în aceste stupide vremuri, profund consolatoare.

*

Și totuși, Paul Zarifopol era pentru orice tânăr un străin. În primul rând, temperamental, căci el era măsurat și lucid, iar junețea este entuziastă și confuză. Dar dincolo de această deosebire de «umoare», existau altele mai grave.

Noi înșine, care nu ne-am jucat niciodată «de-a viața interioară» — știind cât este de ieftin acest joc public ne apropiam de scrisul lui Zarifopol cu un sentiment împărțit de adeziune și reticență. Adeziune pentru critica lui literară, pentru înțelegerea lui de artă, dar reticență față de scepticismul său total, față de scientismul său exclusiv, față de înțelegerea lui pozitivistă, cochetând ușor cu cinismul și paradoxul. Zarifopol credea în inteligență și în nimic altceva. În inteligență credeam și noi, și continuăm a crede, căci altminteri ar fi să ne sinucidem în acest timp, care — se știe — este al proștilor «autentici», «organici», «metafizici». Este azi la modă o filozofie a prostiei, ca funcție creatoare de istorie — și la această nostimă idee suntem fericiți a nu fi complici. Paul Zarifopol ducea însă drepturile inteligenței până în biologic, suprimând dacă se poate biologia, suprimând metafizica, suprimând misterul. Acest om suspecta în așa măsură sensibilitatea, încât o ridiculiza. Se temea așa de tare de sentimentalism, încât nu mai vrea să creadă nici în sentiment. Abjecția umană nu-l speria, dar sublimul i se părea de-a dreptul primejdios. Spaima de idilă îl făcea să fugă de pasiune.

Pasiune, iubire, eroism, sacrificiu erau pentru el niște «Lucruri Sfinte», bune de pus între ghilimete și de expus în vitrina prostiilor omenești cu mare circulație. «Și așa scârțâie tâmpit idila convențională și anostă a Lucrurilor Sfinte», scrie el cu o vehemență, ce trebuie să-i fi surprins propria sa peniță, neobișnuită cu invectiva.

De ce nu am spune-o cu sinceritate? Eseul lui Zarifopol despre așa zisele «Lucruri Sfinte» (vezi «Din registrul ideilor gingașe», pag. 45—65) definește o poziție fundamental sceptică, pe care o conștiință tânără și modernă e obligată să o respingă. Știu ca «tânăr» și «modern» sunt noțiuni, pe care Zarifopol le-ar fi tăgăduit. Mai știu că cu nimic nu se poate trișa mai lesne și de nimic nu s’a abuzat mai rău decât de aceste două cuvinte. Nu mai puțin ele reprezintă o realitate. În numele lor a fost purtat în Franța procesul spiritual împotriva lui Anatole France, pe care nu dintr’o simplă coincidență îl apăra Zarifopol. Ceea ce se întâmpla cu autorul «Istoriei contemporane», izolat în tinerele generații franceze, care nu-l mai recunoșteau, se întâmpla și la noi cu autorul registrului de «idei gingașe».

Paul Zarifopol era un laic perfect. Nu credea. Impietatea lui nu era numai de ordin religios, ci mergea departe, până în morală, până în psihologie. Iubirea era în înțelegerea lui o prejudecată, o prostie, o proastă deprindere, din care «literații ageamii» făcuseră un mit. Despre o semnificație spirituală a dragostei, despre un sens tragic al ei, Zarifopol nici n’ar fi vrut să audă. În exact 22 de rânduri (V. Registrul, pag. 55—56) el rezumă și reduce la ridicol întreg lirismul erotic, studiind sumar degradările de semnificație, pe care le suferă cuvântul «înger» din secolul al XIII-lea până azi, de la medievalul Angel che par dai ciel venuto până la caragialescul «angel radios». Și când Zarifopol voia să fie rău cu o «idee gingașe» — fie ea amorul în persoană — izbutea!

Această permanentă suspectare a sufletului în numele inteligenței, această profundă necredință ironică și răutăcioasă îl ferește de sigur pe Zarifopol de a cădea victimă vreunei păcăleli mistice. Impostura, farsa, ipocrizia, renghiul metafizic, iată primejdii de care oamenii de <<tipul său» (cum zice el undeva) sunt fără îndoială feriți. E un fel de imunizare prin scepticism. Naivii se recrutează uneori dintre credincioși, niciodată dintre sceptici. Iar escrocheria este o floare a obscurității, metafizică sau nu.

Totuși această prudență ni se pare excesivă și, pe de altă parte, primejdioasă în sens opus. Căci temându-se de a crede în lucruri care nu sunt, oamenii de «tipul Paul Zarifopol» ignorează alte lucruri care sunt. Să degradezi iubirea de la pasiune la convenție, s-o explici prin nu știu ce circumstanțe economice, s-o reduci la un simplu raport sexual mistificat — iată o glumă care o fi izbutită, dar care sărăcește existența, îl micșorează pe om, meschinizează viața.

«Legarea de un singur individ este un efect de constrângere exterioară, economică și morală», scria Zarifopol socotind că explică astfel misterul, ridicul dacă vreți, dar ireductibil, al celei mai vechi pasiuni omenești, ca să nu spunem al celei mai nobile, cuvânt ce ar fi îndrăzneț într’un articol despre un mare sceptic.

Cu asemenea punct de plecare, cu această formidabilă capacitate de a nu crede în nimic, cu această îndoială ironică despre tot ce trece dincolo de piatra albă a inteligenței, Paul Zarifopol își organizase un peisaj intelectual coerent, ierarhizat, limpede și simplu, care nouă ni se pare însă în același timp abstract și rece. În viziunea lui despre lume este ceva artificial, căci artificiu este în fond tot ce ține exclusiv de inteligență. Lipsește de aici simțul tragicului, ceea ce de multe ori este tot una cu sensul existenței. Aici, în această absență, stă rădăcina neînțelegerii dintre Paul Zarifopol și tinerii timpului său, și tot această absență explică zona de răceală și de asprime, ce simțeam totdeauna că înconjură gândirea și ființa acestui om. El vorbea undeva despre anumite «tipuri omenești blestemate a nu se împăca». Vorba este prea tare, dar ca exprimă ireductibilitatea omului care crede, față de cel care nu crede.

Să fi fost poziția lui Paul Zarifopol față de viață, chiar atât de confortabilă cât pare? În izolarea lui elegantă și bine apărată, în discreția lui personală, nesocotind dramele colective și confuze, în «egotismul» său absolut (ca să întrebuințez un termen stendhalian ce i-ar fi făcut plăcere), nu se poate descifra nici o tristețe reprimată, nici un sâmbure ascuns de dramă?

Drama lui Zarifopol era drama singurătății. El nu o lua poate în serios, sau simula că nu o ia în serios, dar știa prea bine că nimic nu este mai profund uman decât această primă luare de contact cu existența: eu și lumea.

Citez din el:

« ... nu este de crezut ca radicala și imediata opoziție dintre eu și restul lumii, acest fapt fundamental al experienței intime să poată fi vreodată cumva subtilizat sau înlăturat, din cuprinsul nostru sufletesc » («Pentru arta literară», pag. 220).

Citatul acesta îl cred esențial pentru înțelegerea lui Zarifopol, și oricât ar fi încercat el să râdă de comicăriile vieții, la această tragedie a singurătății trebuie să fi meditat mereu. Există în «Registrul ideilor gingașe» un mic eseu de cinci pagini, Conspirația esențială care studiază sub aspectul ridicolului, obligația noastră de a minți mereu pentru a rămâne singuri, obligația noastră de a fi superficial comunicativi, din neputința organică de a comunica unii cu alții. Este o lungă serie de cercuri concentrice, care ne închid în diferite sisteme de minciună organizată, spre a ne face viața posibilă și spre a ne lăsa pe fiecare în plata destinului său propriu.

Problema este pusă de Zarifopol cu ochiul lui Caragiale. Râsul acoperă și oprește reflexia tragică. Nimeni nu ne poate însă opri pe noi a o desprinde dintre rânduri.

Iată de ce, uneori, în ciuda surâsului permanent pe care îl invoca scrisul său, mă întreb dacă ironia atentă și lucidă, cu care Zarifopol a urmărit toate imposturile, dar și toate pasiunile, nu încerca să rezolve altfel o conștiință totuși tragică și serioasă. Altfel cum? veți întreba.

Răspund: în solitudine și în discreție.

E mai greu, vă asigur.

*

Paul Zarifopol optase așa dar pentru inteligență, împotriva pateticului. Această alegere avea foarte serioase riscuri spirituale — și am încercat să le indicăm mai sus. Era un cartezian, specie de care nu ne desolidarizăm pentru întâia dată.

Lăsând însă de o parte acest punct de vedere spiritual, cu totul neconvenabil omului despre care vorbim, trebuie să recunoaștem că apărând drepturile inteligenței, Zarifopol îndeplinea în cultura românească o funcțiune de înaltă valoare, un rol de veghe și de verificare, pe care mă întreb cine îl va ocupa de aici încolo.

Cultura românească nu se poate plânge, ca cea franceză bunăoară, de a fi abuzat de inteligență. Dimpotrivă. Această cultură a noastră a suferit cele mai grave ravagii ale entuziasmului și ale amețelii. În cele mai multe cazuri, noi am intrat în diletantism prin entuziasm și în metafizică prin amețeală. «Neliniștea» din care junețea română a făcut și literatură și sociologie și politică și revoluție este, în afara câtorva personalități veritabile, o sinistră copilărie care scuză orice. Avem puțini fizicieni, dar avem enorm de mulți «neliniștiți». Gazetăria, eseul, confesia, cafeneaua ne-au dat, printr’o strânsă colaborare, câteva contingente de martiri, vizionari și agonici, care conlucrează la o lentă disoluție a demnității intelectuale. Niciodată cultura românească nu a cunoscut atâtea adevăruri globale, atâtea prostii impunătoare și rapide, atâtea formule care rezolvă totul, de la problema lui Dumnezeu până la problema stabilității monetare. Cugetați puțin numai la confuziile pe care le-a semănat în cultura noastră imediat actuală, termenul de «autenticitate» (noțiune care altfel ne este scumpă, căci cuprinde atâtea lucruri juste și atâtea delimitări critice între adevăr și impostură). Nu este adolescent întârziat, care să nu-și pună naivitățile pe spinarea autenticității. Toată lumea joacă pe cartea obscurității, cu gândul ascuns de a ajunge la profunzime. Disperarea, anarhia și entuziasmul umblă pe toate drumurile cu titlul de «document». Este o invazie de genii și de misionari.

Nu se mai scrie nimic fără geniu. Nici o informație, nici un anunț, nici un afiș. Singura lectură fără preocupări transcendente a rămas «Mica Publicitate». Claritatea, simplicitatea, măsura sunt valori pe care nu le mai ia nimeni în seamă.

Un exemplu, luat la întâmplare, dintr’un ziar mai vechi, dintr’o rubrică de informații literare:

«Despre X nu poți vorbi decât cu condiția ca toate cuvintele să se prefacă în stânci. În stânci azoice, hieratice, reprezentând călcâiul Ființei în materie. Căci X a făcut să apară la noi în neliniște o certitudine de rădăcină vânjoasă, o siguranță de metodă și ierarhie».

Alt exemplu din același ziar, aceeași rubrică, aceeași zi:

«Y, acest hierofante al cuvântului, va scoate în toamnă un eseu asupra muzicii. Nimic mai minunat. Deoarece Y are superiorul simț al muzicii ca esență a lumii. N-ați văzut că proza lui Y are o logică a limbajului, a limbajului independent de semnificația lui imediată?»

«Limbajul independent de semnificația lui» este o formulă imprudentă dar exactă, care definește nouă zecimi din metoda actuală de a gândi și a scrie. Într’adevăr, nimeni — sau aproape nimeni — nu se mai preocupă de sensul just al vorbelor, de precizarea ideilor, de exprimarea limpede a nuanțelor. Cum explicațiile generale umblă pe stradă la îndemâna oricui, oricine se poate dispensa de a regândi prin sine o problemă și de a exprima cu mijloacele sale responsabile o gândire atât de simplă. De altminteri, gândiri simple nici nu se mai află. Nu întâlnești decât cugetări complexe și torturate, care nu mai încap în bună limbă românească, ci au neapărată nevoie de «stânci azoice, stânci hieratice». Se gândește foarte mult cu splina, cu sângele, cu măduva oaselor, cu orice vreți, numai cu mintea nu. Căci a gândi cu mintea, cu inteligența și cu gramatica (gramatica fiind o disciplină suprem batjocorită) nu mai este «autentic». Pretutindeni domnește «limbajul independent de semnificația lui», simptom de dezorganizare mintală, pe care Paul Zarifopol îl denumise just «emanciparea absolută a sonorităților verbale»

«Hipertrofia caracteristică a vieții verbale dezleagă cuvântul de obligațiile lui intelectuale. Formula, calapodul simplu ritmic, ornamentul fonetic, vocabule consacrate prin mode uneori misterioase — sunt exploatate cu agresivă energie, cu un fast violent.» («Din registrul ideilor gingașe», pag. 159).

Aceste rânduri, Zarifopol le scria înainte de 1925. Cu cât sunt ele mai juste astăzi în 1934?

Cultura noastră tânără trece printr-o gravă inflație. Ar trebui amintit tuturor «neliniștiților» de azi, mecanismul biletului de bancă cu acoperire metalică. Ar trebui să li se arate că simbolul în ordine spirituală, ca și în ordine monetară, nu valorează nimic prin el însuși, ci numai prin ceea ce stă dincolo de el. Când am pus în circulație o hârtie pe care stă scris «100 franci», eu am făcut o afirmație. Am afirmat anume că am în depozit anumită cantitate de metal și că sunt gata s-o liberez oricui îmi va aduce înapoi hârtia. Am făcut un angajament, bazat pe un raport strict și pe o răspundere certă. Câtă vreme păstrez această ordine și această logică, libertatea mea este încercuită de obligațiile adevărului. Dar dacă mă hotărăsc într-o zi să mint, dacă mă decid să calc în picioare raportul dintre simbol și realitate, atunci sunt un om liber, absolut liber. Pot arunca hârtii de milioane și miliarde în lume, și nimeni nu-mi va cere socoteală. Căci, în orice ordine, financiară, psihologică, morală sau spirituală, inflația este sinonimă cu libertatea și — în parte — cu demența.

Această voluptoasă libertate o practică junețea noastră culturală de azi, emițând mereu drame, simboluri, imprecații, agonii, etc., etc., toate fără acoperire intelectuală, la rotativă, pe câtă hârtie se găsește, cu câta cerneală se fabrică, cu câtă vervă ne-a lăsat Dumnezeu.

Hârtia moneta independentă de valoarea ei metalică a dat în ordine culturală «limbajul independent de semnificația lui».

Paul Zarifopol însemna reacțiunea spiritului critic împotriva acestui dezmăț lirico-moral De sigur, spiritul critic este prudent, limitat, bănuitor și rece. Oricine gândește pe un sistem de raporturi exacte, este «limitat». Dar faptul însuși de a gândi nu e altceva decât o căutare a limitelor, un sistem de delimitări.

Într-o cultură înăbușită de genii, temperamente furtunoase, orgolii metafizice și supreme păcăleli transcendente, Paul Zarifopol îndeplinea o funcțiune de poliție intelectuală. O fi fost, dacă vreți, o meserie ingrată. Eu nu cred. Este o grație, o eleganță, un humor al gândirii clare, prin care Zarifopol depășea rolul unui vameș sever, intrând totdeauna în zonele superioare ale înțelegerii de artă. Lectura lui nu era numai o chemare la ordine, dar o mare desfătare mintală. Nimeni nu a pus mai multă subtilitate, mai variate posibilități de a lumina o idee, mai iscoditoare întrebări și mai limpezi distincții în această nobilă dialectică a criticii, pe care el o definea frumos: «jocul de a ne controla, noi între noi, arabescurile reflecțiilor și impresiile terminale» . Liber e oricine să guste sau nu acest joc subțire. Dacă e să-mi mărturisesc gândul întreg, voi spune că iubitorii scrisului lui Paul Zarifopol trebue să fie neapărat foarte puțini. Gloata nu merge niciodată spre Stendhal și Merimee. Zarifopol era din familia lor intelectuală.

Nu a prețui arta lui Zarifopol le vom cere prin urmare celor mulți. Ci a recunoaște marea necesitate căreia scrisul lui îi răspundea. Criticul Zarifopol poate fi la urma urmelor negat. Funcția culturală Zarifopol trebuie însă neapărat pricepută și, dacă se poate, continuată.

Se poate? Nu știu. Asemenea spirite sunt rare, asemenea inteligențe sunt izolate. Ele nu se manifestă decât într-un colț de singurătate și ironie, până la care valurile confuze ale lirismului triumfător nu ajung niciodată.