Patru portărei

Patru portărei
de George Coșbuc


I[modifică]

Din larguri de palată ies patru portărei:
Au coifuri, au ceaprazuri, au sulița la ei.

Nebun s-aruncă roibul, ca viforul pe luncă,
Trei cai cu el alături p-același pas s-aruncă.

Și zice portărelul, al cărui cal e corb:
Ca pajură pe Surgă, zdrobit, am eu să-l sorb!

Ți-l strâng, până ce-mi urlă că nu-i mai trebe fete.
Vorbește cel ce fuge pe cal stropit cu pete.

Și cel pe calul muced răstește vulturel:
Așa să trăiesc! Astăzi îngrop sulița-n el!

De nu-l fac eu cenușă, să n-am de mamă parte!
Se jură cel cu roibul frumos ca scris în carte.

II[modifică]

Un zmeu a dus pe Veta lui Trăsnet-Împărat
Pe Veta s-o găsească ei patru s-au jurat.

Și cine-o va aduce din țările măiestre
O ia pe Veta doamnă, și nouă țări ia zestre.

Să pleci orbiș la moarte, când zestrea-i lumi deloc,
Când ai pe Veta doamnă, să prinzi cu gura foc.

E țara toată șesuri, ca ploaia-i de mănoasă;
Și n-are-n lume seamăn Saveta de frumoasă.

Ca malura de negri sunt ochii ei duioși,
Obrajii ei molateci ca zmeura de roși.

E ruptă din zori palizi, căzută e din soare:
Căci glia, cât de stearpă, pe urma ei dă floare.

III[modifică]

Și patru cai aleargă cu patru portărei,
Topește-se pământul cum tremura sub ei.

Ajung la mănăstirea din crângul de fagi tineri,
Cer sfat, le dă sfaturi vrăjite sfânta Vineri.

Le spune că departe, pe râu de mărgărint,
Sunt poduri cu părcane cioplite din argint.

Sub nalt grindiș d-aramă stau câșițe de aur,
Și-acolo străjuiește mereu câte-un bălaur.

De scapi de dânșii teafar, ajungi să poți vedea
Palatele de glajă pe-un munte de mărgea.

Și cine-i om să lupte cu zmeu, ca să-l omoare,
Stăpân va fi pe Veta, pe chei și pe zăvoare.

IV[modifică]

Hei, Trăsnet-Împărate! Mulți ani cu har de domn!
Feciorii tăi deșteaptă tot iadul azi din somn!

De-ar da spre cer năvală, și-n cer ar face strungă,
Voinici, cât să-ți răstoarne pământul într-o dungă.

Ei pier în Răsărituri, ca șoimii zboară zbor.
Se duc cum nu se duce nici dragoste, nici dor.

Ei trec în Lumea-neagră, trec rânduri de movile
Și trece-o zi, trec două, trec cinci și șepte zile.

V[modifică]

Dar când a fost în ziua d-a opta, pe-nsărat,
În zări, departe-n funduri, un cal s-a arătat:

Cu tarnița pe șolduri, cu frânele-n picioare
Și galben călărețul ca prinsul de lingoare.

Trei cai aleargă-n urmă-i sălbatici de merei;
Să-i vezi și să-ți faci cruce de bieții portărei!

Ei fug mâncând pământul, ar soarbe-n gură marea
Căci nu-i încape șesul și nu-i cuprinde zarea.

Și geme portărelul, al cărui cal e corb:
E nalt, cât e nalt cerul, cât iadul e de orb!

Hu, tot îs de cutremur, și gheață simț în spete,
Suspină cel ce fuge pe cal stropit cu pete.

Și cel pe calul muced oftează tulburel:
Să-mi dai pe Cosinteana, eu tot nu lupt cu el!

Nu, da să-mi dai tot cerul și, și din rai o parte,
Vorbește cel cu roibul frumos ca scris în carte.

Și cum izbesc ei fuga răzleți într-un șirag
Îi vede maica Vineri din tindă, de pe prag.

Din cârjă ea ridică bătrânele sprâncene,
Și dă din cap privindu-i la margini de poiene.

Sunt tari feciori la spusuri, dar slabi la făptuit!
Vitejii lumii noastre de mult s-au pristăvit.

Când n-au curaj în suflet, de ce se bat nebuni?
Nici Dumnezeu nu face cu cei fricoși minuni.

De nu te-a născut cerul voinic să lupți cu zmeii,
Degeaba măsuri câmpii, căci pați ca portăreii.

Nu-s toți viteji pe luptă, câți stau în șeauă puși
Viteaz e numai unul, și-l cheamă Pipăruș!