Patria română (Mihail Dragomirescu)

 

─ Ce patrie ai tu, Române?
E oare zâna între zâne
Muntenia, cu păr bălai,
Cu ‘ntinsele câmpii de grâne,
Ce, fericită, ca în rai
E apărată de ai săi frați,
Danubiu și Carpați?

─ O! Patria mi-e mult mai mare:
Sunt mai întinse a ei hotare.

─ Ce patrie ai tu, Române?
Moldova, care în suspine
Își duce amărâtul trai,
Trup sfâșiat de mâini străine
Și pe câmpie și pe plai:
Ea, care și-a găsit cu zile
Frumoasele-i copile?

─ Mi-e sufletu ‘mbătat de ea
Dar mult mai mare-i țara mea?

─ Ce patrie ai tu, Române?
E Ardealul cu străvechi renume,
Cu munți de aur, mari păduri?
E Transilvania ce ține
În ciuda vrăjmășeștei uri
La sânul său, al nostru neam
Din vremea lui Traian?

─ Ea mi-e cetate neînvinsă
Dar patria mi-e mai întinsă?

Ori unde cântă și suspină
O limbă de dulceață plină
Dar cu tărie în cuvânt,
Și-a cărei mamă a fost stăpână
A multor neamuri pe pământ;
Ori unde sună vitejesc
Cuvântul strămoșesc.

Dela a Tisei reci izvoare
Peste Danubiu pân’ la Pind;
Și dela Tisa pân’ la Mare
Și peste Nistru rătăcind,
Se ‘ntind printre noi popoare
A Patriei hotare!