Patmos/XVI. Poporul nălucă

←XV. Eu sunt acel fără odihnă

XVI. Poporul nălucă de Ilarie Voronca Patmos

XVII. Colomba→

Între mare și pământ. Între piatră și cer
Cu pâinea galbenă a șoselei. Cu vinul ruginit al pădurii,
Iată lucrul meu împlinit. Și uneltele de muncă
Au devenit instrumente de muzică.

Așa
Prin flacăra din memorie toate lucrurile se transformă în cuvinte.

Pe promontoriu, aici, ultimă veste a omului,
Vântul aruncă în spumă săbiile lui de apă
Păsări taie geometric singurătatea
Aici fețele vieții arată-se.

Soarele căzut în ochiul meu sărat. Pânze
Printre alge pletoase și-alaiuri de pești
Obrazul meu ciocnit pe alocuri de vânt ca marginea unei cești,
Auroră, sau amurg: sunet, pe buzele mele strânse.

Fără plasă de pescuit. Fără arme de vânătoare
Lipit de stâncă. Vulturii de spumă rotind
Sub mine. Singur cu munca mea împlinită între pământ și mare,
Undițele au devenit harpe. Flintele flaute.

Dar inima e nava sprintenă a lui Ulise
Care se apropie trează de-atâta știute insuli.
Mai sunt arhipelagii pe hărți încă nescrise
Și-odată cu ținutul se va schimba și insul.

Aici, pe promontorii aștept acele treceri
De insuli: păsări stranii care-au venit pe strune,
Pământ zgâriat de pluguri și netezit de seceri
Prin migrațiuni de insuli vreau insula minune.

Te voi recunoaște, fantomă, între acele coviltire
De pământuri nomade. Acolo: lângă poporul străin, lângă poporul fără odihnă,
E locul poetului. Acolo pe Insula Nălucă
Voi veni cu instrumente de muzică, cu ziua mea împlinită.
Timp de exil? Nu. Fugă prin ghețarii somnului? Nu.
Viermele durerii zvârcolit în mărul din rană.

Dar până atunci: fără arme, fără unelte de muncă
Aici pe cel mai înalt punct al continentului
Între stânci și valuri care aruncă
Pâinea albă a spumei până la foamea mea foarte tristă.

Aici. Departe de omul neînduplecat. Departe
De împărțitorii de pământ. Fără întoarcere. Fără fugă
Cu vocea mea uitată în mine ca un cuvânt într-o carte,
Aștept poporul nălucă, insula mea nălucă.