Patmos/XV. Eu sunt acel fără odihnă

 

Voi, păsări care treceți pe obrazul acestei mări
Sau voi, spume fericite între rotundele valuri,
Aici pe țărm, între scoicile foșnind ca niște ierburi
Când noaptea trage din adâncuri toate alămurile scufundate,

Fără trecut. Fără viitor. Fără să știi când
Și cum și unde. Și cu vorbele mirosind a sare
O! Voi vânturi binecuvântate sus între luminile catargelor
Și sângele care se muncește în noi să-și facă drum spre marile ape.

Să fiu pământul care alunecă pe țărm
Târând după el semănători și gospodării și copaci înclinați
Sau să fiu omul minunându-se la toate acestea
Cu ochii măriți ca niște păsări pe care nu le mai încape cuibul.

Departe mai sunt orașe liniștite. Dar în larg
Armata furtunii și-a ridicat corturile. Delfinii
Taie undele mai în adânc. Pe harpele vântului
Cântă zboară fără nădejde. Plâng marile divinități dispărute.

Nici aici odihna pentru noi. Nici acolo
În stațiunile de vilegiatură unde la șapte seara apr bătrânele pianiste în restaurante,
Nici între stânci cu șerpii răsuciți pe fluierele apusului
Nici în cetățile noi ridicate în chiotele unor oameni tineri

Nicăieri odihna pentru noi. Nicăieri
Nici în primăvara adolescentă care coboară de pe munți
Nici în ceasornicul toamnei plin încă de orele roșcate ale frunzelor,
Nici în cristalele iernii în care se pot desluși destinele

Un popor în nisipuri. Un popor în ținuturi aride
Pe deasupra trec zilele cu un zgomot de lanțuri,
Nicăieri odihna pentru noi. Nici în seara care amestecă
Pământuri și ape. Dar dimineața le desparte iarăși.

Și acum aici pe țărm. Unde e omul împăcat
Pescar întors din larg cu barca plină de pești
Nu e odihnă pentru noi. Nici aici și totuși
Mai sunt în zare orașe, mai sunt spume fericite pe valuri.