Patmos/XI. Păsări smulse cu rădăcinile

 

Flori mari zburau prin aer,
Nu erau păsări, am văzut bine, erau flori,
Înapoi cerurile străluceau puternic
Un geniu al apelor preschimba miresmele în luntri subțiri,
„Ne vom urca în ele” îmi spuneai, „vom răzbi prin somnul luminos prin nebuloasele primăvăratece”.

Te salut, paradis plutitor, aureolă,
Văd acum cristalul difuz în această presimțire a nopții,
Orice voce aprinde o stea palidă,
Furtuni foarte frumoase ne iau de mână.

Și tu anotimp care faci să se desfacă pânzele minuscule ale acestor semințe
Până ce tot pământul ca o serbare navală strălucește în slavă,
Întoarce spre mine oglinzile tale de polenuri
Preschimbă sângele meu în vin sau într-o corabie incendiată

În urma noastră toamne și veri se risipesc
Ca un nor de praf după trecerea mulțimii
Vom călca mereu prin ierburile acestea incandescente
La marginea terestră vom privi cascadele de stele căzătoare.

Crinii loviți își răspund din loc în loc,
Parfum subit tăcerea tăind-o ca un țipăt
Departe ne surâd prietenii și apusurile dispărute,
Și noi vom merge fără se ne oprim prin această veșnicie suavă.