Patmos/VII. Bună-ziua urcă limpede

 

Zi liniștită. Zi luminoasă,
Cu semănăturile strălucind lângă soarele de aramă,
Cu împărțirea dreaptă a bucatelor,
Lângă aburii desfăcuți între fânețe și vânturile de argint.

Iată-te, tu, omule bun,
Argat sau cântăreț cu uneltele amiezii,
Câinii latră bucuroși, plopii îți ies înainte
Din vocea ta bună-ziua urcă limpede.

Poate e spumă poate e pasăre.

O! voi vite plutind în preajmă cu niște zei familiari
Și tu, pământule zgâriat răscolit pentru o fărâme de pâine,
Argila rămasă pe tăișul lopeții
Ca și o tristețe pe lama unui cuvânt.

Unde să plec? Unde să cânt?
Unde să însemn o întoarcere, o rechemare?
Liniștea aceasta între scaieți și soarele de aramă
Și somnul ca un poem uitat apoi regăsit – iată-l.