Patmos/II. Întâia apariție

 

Pe drumul acesta. Da, pe drumul acesta
Mai fusesem poate cândva
Într-o după-amiază sau într-o toamnă,
Recunoaștem o creangă, o fereastră
Ca un surâs întâlnit altădată pe un obraz răvășit,
În vocea mea ca într-un pământ moale se întipăreau pașii unor vorbe cunoscute
Călăuza rupea o frunză, o liniște,
„Soarele va fi din ce în ce mai puternic”
Și totuși gesturi dintr-o adormire apropiată sau dintr-o aducere aminte cu totul vagă,
Țeseau în jurul meu o ceață făcută din berze foarte obosite,
Nu știam când mai văzusem toate acestea
Sau poate acum eram o amintire dintr-un viitor presimțit,
Fusese la o vârstă fragedă, la o oră încă tulbure,
Când părinții și servitorii plini de frigul luminos de afară
Strălucind ca o pojghiță de gheață pe mâinile lor răcoroase
Mă smulgeau din clapele de pian ale patului ca pe un arpegiu al somnului,
Și mă duceau pe brațe până la docarul de aburi
Excursie în munți,
Totul era neprecis și în ochi o dulce licoare, o dulce oboseală.
Poate atunci să mai fi trecut pe drumul acesta
Sau poate altădată,
Eram ca într-o trezire plină de scamă
Când prin pleoape mai trec fâșii din bandajele desfăcute ale nălucilor
„Ia seama – era glasul călăuzei – umbra rămasă în această văgăună
S-ar putea să te absoarbă ca pe o pictură de lumină
Umbră ca un liliac ieșind totdeauna în calea luminii
Hrănindu-se din sângele ei
Ia seama. Și totuși în curând soarele
Se va încurca în ramurile tot mai stufoase
Ca o pasăre cu aripile prea mult desfăcute
Sau ca un cerb cu coarnele foarte grele”.

Lumină nesigură, roșiatică,
Soarele rupea o cămașă de dantele,
Din fiece dantelă o flacără
Și flacăra se spărgea ca un ou de aur
Și peste brazii ciuntiți
Se scurgea gălbenușul limpede al focurilor.

„Pune piciorul aici pe treapta acestui gușter,
Atinge cu mâinile tale oglinzile vântului
Și toate zvonurile lumii îți vor veni în palme ca niște hulubi”
Deșurubam câteodată rotițele mici ale florilor
Mă uitam înapoi la lumina care se apropia ca o turmă de bivoli,
Așteptam totuși obrazul tău să mă-ntâmpine,
Iubitul tău obraz încadrat de buclele negre
Tu, numai tu,
Plutind peste amintirea și prezența mea
Ca nimbul parfumului peste o pădure.

Dar,
Ce fulgere au rămas în trâmbițe
Ce fulgere vânoase, negre ca niște rădăcini,
Pleznind pe scoarța zbârcită a acestei argile?
Ceasornicul deșteptător nu mai sună în scorburi
Leagănul șipotelor nu mai plimbă setea noastră adolescentă
Pe poieni, lângă frunzele veștede
Au rămas numai resturi de arme și cranii și oase sfărâmate,
Asta să fie toată tinerețea noastră?

De cine-și mai aducea aminte pământul acesta
Hei, călăuză, glasul tău nu mai răspunde
„Ia seama – ai spus – o umbră ca un uliu invers
Va urca din văgăună”
Pasul meu va fi potârnichea gâtuită
De când am rămas singur?
Și cine era călăuza pe care o crezusem lângă mine?
Să fi fost oare tot eu însumi?
Și tu, oare tot eu să fi fost?
Tot eu?
Și tu?
Și voi?
Și primăvara?
Și iarna?
Și lumina ca o pădure cenușie?

Singur. Și un târziu cât mai luminos.
Noapte boreală,
Lumină dureroasă ca țăndările intrate sub unghie
Lumină ca o pânză lipită de un schelet
Lumină polară.

Ai fost munte sau apă?
Te-ai desfăcut din atingerea mea
Sau ai venit reală spre mine
Cu respirația trecută din gura strămoșilor până la gura mea?

Pe malurile surpate stăteau frumos păturite albiturile timpului,

Lumină perpetuă,
Un vânt roz ca o scoică șlefuită de aurore
Îmi spăla sângele cald
Lumină clară,
Arborii tânjeau după noapte ca după o ploaie.

Când vei ieși oare în întâmpinarea mea lumină fantomă?
Când vei sparge ziua fărâme ca pe o oglindă
Și în fiecare ciob să te arăți ție sub un alt obraz?

Prin buzele crăpate ale țărânei
Izvoarele nu mai pot străbate.
Lumină de stâncă.

Vântul a atins strunele bufnițelor
Și zborul cleios mi s-a prins de degete,
Brațele, gâtul, pulpele unei femei
Vin încet ca frânturi dintr-o melodie pe această pală de vânt,
Femeie măcelărită de vânturi
Când te-ai aruncat sub roțile furtunii
Și trupul tău în fâșii de cântece,
S-a oprit pe aceste piscuri?

Lângă lumina tot mai neliniștită
Atunci deodată INSULA NĂLUCĂ
S-a apropiat de fruntea mea ca o bucată de gheață.
Insula pe care o simțeam ca pe o mare tăcere.
Atunci am știut că este

           INSULA NĂLUCĂ

PATMOS? Pământ al apocalipsului?
Atunci plutind în jurul tâmplelor mele
Insula nălucă s-a apropiat de mine
Ca de o scorbură un șarpe
Ca orele de un ceasornic
Ca sunetul de o trâmbiță.

Ce pânze desfăcute!
Ce navigări! Pleoapă
Pe sufletul meu cute
Tăind ca într-o apă.

O amețeală dulce
O apropiere lină
Dintr-o privire smulge
Un țipăt o tulpină,

Numele tău: NĂLUCĂ
De insulă, de femeie
Ia tâmpla mea și o culcă
Pe piatra rece a revolverului.