Patimele Demetrei

Patimile Demetrei de Alexandru Odobescu

Persefona cea frumoasă se juca cu alte fete, soațe ale ei, pe cîmpia Enei din fericita țară a Siciliei. Ea era fata mult iubită a mamei Demetre, pe care toată lumea o cinstea; căci mama Demetra era către toți bună și darnică; iar decît fiică-sa, Persefona, nici o fată nu era mai veselă și mai voioasă.
Așadar, ea se juca cu veselele ei soațe culegînd flori de pre cîmpie și împletind cu ele cunune, ca să împodobească lungile lor cosițe. Adunase ele o mulțime de roze, de șofrănei, de viorele, de crini și de zambile de pre pajiștea cea smălțuită, cînd Persefona zări în depărtare un stuf îndesat de ghiocei înfloriți ca prin minune; erau o sută pe aceeași tulpină și răspîndeau un miros îmbătător prin cer, pre mare și pre pămînt.
Ea se răpezi în grabă, ca să culeagă minunatele flori; dar, deodată se crăpă și se deschise țărînă dinaintea ei și dintr-însa ieși un car poleit, cu patru telegari negri ca tăciunile în care era un bărbat cu chip mîndru, dar posomorît, pare că fața lui nu știa ce e zîmbetul, nici inima lui ce e bucuria.
Într-o clipă el sări jos din car, prinse în brațe pe Persefona o sui alături cu dînsul și, dînd bici cailor, se făcu cu totul nevăzut în adîncul pămîntului.
Cînd sosiră fetele la acel loc, stuful cu ghiocei era în ființă, dar soața lor, Persefona pierise; ele o căutară în toate părțile, pe cîmpia Eneii, cu gîndul că se va fi pitit undeva; dar nu o putură găsi nicăieri pînă tîrziu înserat; atunci, întorcîndu-se, de voie, de nevoie, spre casă, ele trecură mai întîi pe la mama Demetra, ca să-i spună că nu pot ști ce se va fi făcut fiică-sa, care a pierit fără veste dintre ele.
Mare jale coprinse pe mama Demetra cînd află una ca aceasta. Ea îndată se îmbrăcă cu veșminte de lînă neagră, luă în mîni făclii aprinse și se duse să caute pretutindeni pe fiică-sa, Persefona, alergînd pe cîmpi și peste ape, din ochi lăcrimînd și pe toți întrebînd daca nu cumva o a văzut cineva. Dar nimeni nu știa să-i răspunză ce se făcuse fata ei.
Tocmai după șase zile ea se întîlni cu Ecata, doamna lunii, și, cercetîndu-o și pe dînsa, Ecata îi zise: «Glasul i l-am auzit, strigînd pare c-ar fi răpind-o cineva; dar cu ochii nu am văzut-o și nu știu unde va fi dusă.»
Mama Demetra își urmă calea înainte. Merse cît merse și se întîlni cu Elios , domnul soarelui, și-i vorbi așa: «Elios, fătul meu tu, carele cu făclia soarelui le vezi toate pre pămînt, nu cumva vei fi văzut tu pe fiică-mea, Persefona? Spune-mi adevărat, Elios fătul meu!»
Lui Elios i se făcu milă de multa ei durere și-i răspunse așa: «Ba am văzut-o, mamă Demetro. Ades , împăratul iadului, a răpit pe fiică-ta, Persefona, ca să o ia de soție și s-o facă împărăteasă preste țara cea adîncă și întunecată din fundul pămîntului.»
Cît era de întristată biată mama Demetra, ea însă nu-și putu stăpîni mînia, cînd află una ca aceasta; de atunci înainte hotărî să nu-i mai calce piciorul în palatele de pre culmea Olimpului, pe care Zevs, împăratul cerului, și le înălțase în nori dasupra țării Tesaliei, fiindcă ea pricepuse îndată că numai cu voia lui Zevs îndrăznise domnul iadului să fure pe fiică-sa, Persefona.
Se coborî dar la vale de pre muntele Olimp și apucă rătăcind o cale lungă. Tocmai către seară, pe cînd soarele începe a se ascunde în tasul său de aur din dosul dealurilor civite , ea ajunse la porțile cetății Eleusis. Acolo șezu jos lîngă o fîntînă a carii apă, prefirîndu-se prin iarba deasă, se scurge într-un iaz limpede, umbrit de un măslin cu frunziș stufos.
Tocmai atunci veneau după apă, voioase și cu urcioarele pe creștet, fetele lui Keleu, domnul din Eleusis. Ele văzură la fîntînă pe mama Demetra și, cu toată că nu o cunoșteau, înțeleseră de pre portul și de pre fața ei cît de tare era amărîtă biata bătrînă.
O întrebară cu blîndețe daca nu pot cumva să-i fie de vreun ajutor. Mama Demetra le mulțumi și le povesti că a pierdut o fată, pe care a căutat-o peste tot locul și nu a putut-o încă găsi. Atunci fetele deteră curînd fuga acasă, ca să ceară de la părinți voie să le aducă ca oaspe pe biata babă străină și se întoarseră îndată, sprintene și vesele, îndărăt și-i vorbiră așa: «Hai! vino cu noi acasă. Tata, mama și noi toate îți vom da ce-ți va trebui și vom face ce ne va sta prin putință ca să-ți ușurăm durerea.»
Mama Demetra se înduplecă de mîngîioasele lor cuvinte. Keleu și soția lui o primiră cu voie bună în casa lor. Dar și dînsa le fu întru toate de așa mare ajutor, încît nu numai neamul lui Keleu, ci întreaga cetate se bucura și se lăuda mereu de bunătatea și de înțelepciunea mamei Demetre. De aceea, se hotărîră cetățenii să-i înalțe, cu cheltuiala lor și numai pe seama ei, un mîndru locaș, pe o măgură înaltă, chiar în mijlocul cetății.
Acolo trăi, timp de un an, Demetra, prețuită și lăudată de toți, dar ascunzînd mai adesea în taina singurătății mîhnirea și dorurile inimei sale. Ea luase la dînsa, ca să-l crească și să-l învețe, pe Tripto-lem, unicul fecior al lui Keleu.
Însă copilul, de bine ce-l îngrijea noua sa dădacă, ajunse a o iubi mai mult pe dînsa decît pe mama lui cea adevărată. Dintr-aceasta, soția lui Keleu prinse pică asupra mamei Demetre și ceru să ia înapoi de la străină pe copilul de suflet, carele numai dînsul mîngîia ceva pe Demetra de pierderea fiicei sale.
Scornindu-se atunci o ceartă între amîndouă muierile, mama Demetra se supără foarte și se porni cu mare urgie asupra lui Keleu și asupra tuturor oamenilor cari nu știuse să prețuiască îndestul bunătățile ei.
Din minutul acela, toate rodurile pămîntului purtară blăstemul mamei Demetre; pomii nu mai dau rod; holdele nu se mai împodobeau cu spicuri; iarba și florile nu mai răsăreau pe cîmpii. Țarinile erau sterpe și înțelenite. Oamenii și vitele piereau de foamete și de lîngoare. Nici zeilor nu mai avea cine și ce să le închine.
Atunci Zevs, îngrijat, după culmea muntelui său din Tesalia își aruncă ochii pe pămînt și văzu că totul avea să piară după fața lui, de nu va găsi curînd un mijloc ca să împace mînia și durerea mamei Demetre.
Îndată trămise pe vestitorul său, pe Ermes, în iad, la împăratul cel aspru și posomorît, ca să-i facă cunoscut că trebuie neapărat să lase pe Persefona a se întoarce la mumă-sa. Ades nu cuteză a se împotrivi, dar Persefona îi era și lui dragă și el nu voia să o piardă cu totul; de aceea îi dete să mănînce cîteva boabe dintr-o rodie minunată, știind bine, că, daca dînsa va gusta măcar o boabă din acea poamă descîntată, i se va face dor de dînsul și se va întoarce bucuros la el.
După aceea, puse să înhame telegarii cei negri ca tăciunele la carul cel poleit. Ermes se sui într-însul, alături cu Persefona, dete bici cailor și, iute ca vîntul și ca gîndul ajunseră la Eleusis.
Cînd sosiră la porțile cetății, Ermes dete drumul telegarilor, ca să se întoarcă la iad, și pe la apusul soarelui plecă și dînsul către Olimp.
Persefona, rămînînd atunci singură, se îndreptă spre fîntîna cea limpede, unde zări șezînd sub măslin o femeie bătrînă cu veșmînt de lînă neagră. Ea pricepu că aceea trebuie să fie muma ei, care o dorea și o jalea neîncetat. Cînd sosi aproape de dînsa, mama Demetra auzi o șoaptă în preajmă-i, ridică ochii în sus și văzu pe însăși Persefona dinaintea ei.
Cine poate să spună cu ce bucurie o strînse la piept și o sărută? Fericirea mumei era poate acum și mai mare de cum îi fusese mai nainte mîhnirea. O mîngîia, o dezmierda, o cerceta despre toate ce i se întîmplase și simțea că o viață nouă i se deșteaptă în inimă.
Pe cînd o săruta și o mîngîia, ea îi zise așa: «Acum, fata mea, copila mea dorită, tu ești iarăși a mea și cu mine voi să rămîi pentru totdeauna. De acum înainte voi ști să te feresc de răpitori și urgisitul acela de Ades nu te va mai prinde în întunecoasa lui împărăție.»
Dar Persefona îi răspunse: «Ah! mamă, taci; nu mai vorbi așa. Eu nu pot să rămîn pentru totdeauna cu tine, căci pînă nu m-a ridicat Ermes din iad, soțul meu mi-a dat să gust niște boabe dulci de rodie și m-a legat cu acest farmec ca să mă întorc la dînsul peste nouă luni de zile. Și, drept să-ți spun, mamă, nu-mi pară rău, căci, deși el nu rîde nici zîmbește, deși totul e întunecos în locașul lui, dar cu mine e bun și blînd și numai cînd sînt cu dînsul se simte îmblînzit. Să nu-ți pară rău, mamă; el s-a făgăduit că în toți anii mă va lăsa să șed cu tine aci pe pămînt nouă luni de zile, iar trei le voi petrece cu dînsul în negrul lui locaș de sub pămînt.»
Printr-aceste făgăduințe, mama Demetra se simți și dînsa mîngîiată, iar pămîntul și rodurile lui se bucurară îndată de îmblînzirea ei. Pomii se umplură iarăși de rod;narba și florile împodobiră cîmpii și spicurile aurite începură iarăși a se îndesa pe holde legănate de adierea călduroasă a verei.
Nouă luni de mulțumire și de îmbelșugare trecură pe pămînt și după aceea, vestitorul Ermes veni cu carul cel poleit și cu telegarii negri ca tăciunele, ca să ia pe Persefona și să o ducă în ținuturile întunerecului. Atunci ea își luă ziua-bună de la muma sa, zicîndu-i: «Nu plînge, mamă, și nu fii îngrijată de mine; în locașul soțului meu sînt la adăpost și la căldură; el mă iubește și caută bine de mine. E bun, și peste trei luni îmi va da voie să mă întorc tot veselă aci pe pămînt.»
Mama Demetra își stăpîni inima rea și se hotărî să aștepte cu răbdare timpul dorit al înapoierii.
Totuși gîndul ei adesea se repurta cu dor la zilele fericite, cînd Persefona, copilă voioasă, se juca cu soațele sale și culegeau flori pe veselele cîmpii ale Eneii.
În răgazurile așteptării, retrasă în locuința ei din Eleusis, ea își afla mîngîierea învățînd cu mare taină și înțelepciune pe Triptolem, copilul ei de suflet, cum să sădească, cum să crească și cum să îngrijească rodurile folositoare ale pămîntului, daruri neprețuite ale zeiței Demetre.
Acele mărețe și spornice învățături, pe care zeiasca dădacă le împărtășise învățăcelului ei în templul de la Eleusis, chiar și în întunerecul nopții, la flacăra făcliilor, rămaseră printre popoare ca o datină sfințită și fură numite Tainele Eleusine.