Pasărea cîntă, domnii dorm

Sari la navigare Sari la căutare
Pasărea cîntă, domnii dorm
de Ion Pop-Reteganul
Colect. d. Iuliu Crainic, înv. în Urisiul de jos, jud. Mureș.


A fost odată ce-a fost, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti, că nu m-aș da a minți, ca purecile-ar plesni; sări purecile pe părete, mai mincinos cel ce nu crede; sări purecile sus pe grindă, mai mincinos e cel din tindă.

A fost odată un împărat foarte bătrîn, dar atît de bătrîn, că de-abia mai putea îmbla de bătrînețe, și de murit nu putea să moară, că-i era ursit de ursitoare, că el nu va muri pînă cînd va auzi glasul de la „Pasărea cîntă, domnii dorm”. Și ar fi voit bietul împărat să moară, că vedea el că-i numai spre greutate la căseni și lui-și, dar în zadar, moartea la el nu vrea să vină, fugea de el ca dracul de tămîie. Dacă văzu împăratul că vorba ursitoarelor e vorbă sfîntă, cheamă pe cei doi feciori mai mari ai săi și le zise:

— Dragii tatii, eu nu mai pot de bătrînețe, nici nu văd, nici n-aud, nici nu mai pot umbla fără numai ca o rîmă, cu un cuvînt: sînt om – neom, dar de murit nu pot pînă voi auzi glasul de la „Pasărea cîntă, domnii dorm”. Drept aceea, vă puneți și ridicați o biserică cu 12 uși, cu 12 altare, cu 12 zăbrele de cătră sfîntul soare, și în biserica aceea apoi-mi aduceți pasărea cea de aur din lumea de aur, care cînd cîntă – domnii dorm, și cum voi auzi-o cîntînd, voi adormi și eu, iar voi veți rămîne în locul meu și veți împărți împărăția frățește, în două.

— Dar mie ce mi-a rămîne, tată? întreabă Cenușotca din cenușă; că trebuie să știți, că împăratul avea trei feciori, doi mai mari, sfătoși și făloși, iar unul mai mic, mai nebăgat în seamă, care mai mult ședea pe vatră în cenușă, din care pricină îi și ziceau Cenușotca.

Împăratul zîmbi a rîde, cînd auzi pe Cenușotca întrebînd, că lui ce-i va rămîne, și-i zise:

— Ție, dragul tatii, ți-oi lăsa vatra cu cenușa.

Bine, bine, gîndi Cenușotca, numai mă tem c-a fi altmintrelea.

Feciorii cei doi mai mari se apucară de lucru, aduseră meșteri mari și le porunciră să facă o biserică, cum să nu mai fie alta în toată lumea. Și făcură meșterii după cum le fu porunca, dar acum unde-i pasărea? Se pun feciorii cei mai mari și merg la stavă, își aleg fiecare cîte un cal, își iau merinde, haine și bani de cheltuială, își iau rămas bun de la împăratul și pleacă în lume, după pasărea cea de aur, care cînd cîntă, domnii dorm.

După ce rămîne împăratul numai cu Cenușotca acasă, se ridică Cenușotca din cenușă și zice:

— Tată! fără mine puțină ispravă vor face frații mei; mă duc și eu să-i ajung și să mergem împreună.

— Ba tu te ogoaie în cenușa ta, zise împăratul, că de n-or face ei ceva ispravă, tu de puțin folos le vei fi.

— Ba mă duc, tată. Și se spălă Cenușotca, și se îmbrăcă omenește ca un fecior de împărat, de mai nu-l cunoșteai, și se duse la stavă și se uită printre cai, și-și puse ochii pe o iapă albă, rea, numai oasele de ea și încă de-a făta; asta mi-oi lua-o, zise Cenușotca, că azi mîne fată și-i omor mînzul aci, iar cu ea pornesc la cale; că și de voi rătăci, ea va trage acasă la mînzul ei, și așa nu m-oi prăpădi. Așa și face, prinde iapa și o duce acasă, și cum o duce cum fată un mînz cu șease picioare. Și mînzul cum vine pe lume prinde a vorbi:

— Drag domnul meu, nu mă omorî, că de bun ajutor ți-oi fi, fără mă îngroapă în gunoi și mă ține îngropat trei zile, iar în ziua a treia mă scoate afară și-mi dă o trocuță din ovăs și trei trocuțe de jar, apoi să plecăm la cale, că ce-om face noi doi, n-or face frații tăi. Și Cenușotca a ascultat de mînz, l-a îngropat în gunoi de numai capul îi era afară, să nu se înnădușe, și l-a ținut acolo trei zile, iar după aceea l-a scos și i-a dat o trocuță de ovăs și trei de jar. Și s-a scuturat odată mînzul și a rînchezat odată de s-a răzbunat, și se făcu, frate, văzînd cu ochii, din mînz mic și neputincios, un cal cum numai în poveste mai poți afla, și a zis cătră Cenușotca:

— Acum urcă-te, drag domnul meu, pe mine și-mi poruncește cum să merg: ca vîntul, ori ca gîndul?

Iar Cenușotca, fecior cuminte, își luă cele de lipsă de drum: merinde, haine și bani, apoi sărută mîna tătăne-său și-i zise:

— Rămas bun, tată, să știi că fără ispravă nu mă întorc.

— Dumnezeu să-ți ajute, fătul meu, fără eu tot gîndeam, că mai bun loc aveai tu aici, în vatră, în cenușă, decît în lume la vitejii; pentru vitejii sînt frații tăi, că sînt mai bătrîni și mai firetici. Bietul bătrîn nu-și putea vedea feciorul bine, că era mai orb, că de l-ar fi văzut bine, de bună seamă nu vorbea așa, că acum Cenușotca era un voinic de mai nu-l cunoșteai; se gătise și se întinsese ca struna.

Destul că Cenușotca luă calul de dologi și-l duse pînă afară din oraș, iar cînd fu afară din oraș, se aburcă pe cal și zise: acum drag căluțul meu, să mă duci ca gîndul, că frații mei de mult au plecat de acasă, și eu vreau să-i ajung, să mergem împreună. Iar calul a răspuns: Ține-te stăpîne bine și lasă în grija mea! Apoi se aruncă odată în înaltul ceriului și de acolo văzu pe cei doi frați ai lui Cenușotca, apoi se lăsă la largul pămîntului, și merse, și merse de rînduneaua că-i rîndunea, dar de el nu se putea ținea, mergea ca săgeata, și într-o clipită au fost ajuns înaintea fraților lui la o fîntînă mîndră sub un păr mare, pe unde aveau să treacă și frații lui negreșit. Acolo se coboară de pe cal, își adapă calul și-l lasă să pască, iar el scoase merindea din traistă și prinde a mînca. Într-aceea sosesc și frații lui, și cît de mare le fu mirarea cînd îl aflară aici, precînd credeau că el este pe vatră în cenușă.

— Ei, da ai ajuns și tu? întrebă cel mai mare.

— Da, am ajuns cam cu anevoie, dar era să-mi spetesc calul, așa l-am alergat, temîndu-mă că nu vă voi ajunge. Acuma-mi pare bine că ne întîlnirăm, că vom merge împreună.

— Na, hai dar cu noi, zise cel mai mijlociu; ce mai stai dară, dacă vrei să vii cu noi?

— Trebuie să mai stau o leacă, că e obosit calul preste măsură, dar poposiți și voi, ca să mergem apoi împreună.

— Da vezi bine că vom mai umbla atîta poposind și mocoșind ca tine, zic cei mai mari; aci nu-i vorba de umblat după popasuri și după mocoșeli, ci-i de călcîiat la drum; de vrei, – vii, de nu, treaba ta, că noi mergem, nu mai stăm la umbră.

— Apoi mergeți dar, că și eu voi ajunge, zice Cenușotca, întinzîndu-se a lene la umbră, iar calu-i păștea la troscoțel de pe marginea drumului, de-ți era mai mare dragul să te uiți la el.

Frații cei doi au mers tot într-un suflet pînă au dat că drumul se împarte în două: unul mergea spre dreapta, altul spre stînga. Acolo era un stîlp, și pe stîlp sta două table, pe tabla din stînga sta scris: drumul ăsta duce spre pierzare, pe tabla din dreapta sta scris: drumul ăsta duce spre noroc. Ce se gîndesc frații și ce vorbesc, destul că schimbă tablele, cea din stînga o pun în dreapta și cea din dreapta în stînga. Într-aceea numai văd că și Cenușotca ciop! e aci.

— Uite, frate, zic cei mai mari, aci avem înainte două drumuri, drumul ăst din dreapta-i scris pe tablă că duce spre perire, noi sîntem doi, nu te vom lăsa pre tine singur să mergi spre el, ci vom merge noi, că oricum dar doi îs mai mulți decît unul, iar tu fiind singur să mergi pre drumul ăst din stînga, care-i scris precum vezi că duce spre noroc.

— Așa să fie, zise Cenușotca, și apucară: cei doi în dreapta, iar el în stînga.

Cei doi frați au tot mers pe drum înainte, pînă ajung la curțile împăratului Roșu. Acolo îi primiră ca pe nește copii de împărat, cu mîncare, cu băutură și cu voie bună; iar după ce se ospătară, le spuse împăratul Roșu că cine vine la casa lui, trebuie să joace cu fiica lui un joc, iar de n-a putea juca cît fata lui, îl bagă în temniță pe viață, și de va juca pînă să se obosească fata, – atunci capătă fata de soție și jumătate împărăția zestre, iar după moartea lui – toată.

Frații cești doi se bucurară, că așa lesne poate unul din ei ajunge la nevastă frumoasă și la atîta potop de zestre, că oricum, dar o jumătate de împărăție nu-i lucru puțin. Deci cel mai mare prinde a juca cu fata, bănzile ziceau de gîndeai că le calcă, și ei jucau; și jucară, și jucară, pînă odată zice fata: stăi o leacă, că mă strînge un papuc. El, prostul, o lăsă. Ea merge în altă casă și-și trage alți papuci fermecați, cu care nu se mai putea obosi. Și vine așa, și joacă, și joacă cu feciorul cel mai mare al împăratului celui bătrîn, pînă îl face pic de apă, în urmă el cade de pe picioare ca mort. Apoi o apucă la joc feciorul cel mijlociu al împăratului celui bătrîn, și și cu acela atîta joacă pînă cade de obosit. După aceea împăratul Roșu îi bagă într-o temniță și-i ține robi legați pe veci.

Cenușotca, după ce a rămas de frații săi la crucile acelea de drum, s-a luat pe drumul din stînga, și s-a tot dus, s-a tot dus, pînă a ajuns la o pădure mare. Cînd a ajuns acolo, a zis calul: Acum drag stăpînul meu, ia-ți merinde pe trei zile, că prin pădure de-om merge, ne mănîncă lupii și urșii; de-om merge prin nori, ne mănîncă bălaurii, deci trebuie să mergem prin văzduh pe deasupra norilor. Și așa a făcut Cenușotca. De la o crîșmă, ce era aproape de pădure, și-a luat merinde, mîncare și băutură, să-i ajungă trei zile, apoi s-a urcat pe murguțul lui și hi la drum! Iar calul s-a avîntat cu el deasupra norilor, și a tot mers prin văzduh pînă au ajuns în țara de aramă. Acolo, la un pod de aramă, se coborî Cenușotca de pe cal, iar calul se dădu preste cap și se făcu un par de aramă. După ce mai întîi își scosese Cenușotca din urechea calului un rînd de haine de aramă și se îmbrăcase cu ele, apoi luă parul de-a umăr și merse mai departe pe jos, pînă ajunse la o fîntînă. La fîntînă șezu și poposi și prinse a mînca ceva din merindea ce o avea. Dar nu mult stătu acolea, că îndată veniră nește zîne după apă și văzîndu-l fugiră înapoi și spuseră stăpînei lor, că un voinic frumos, șede la fîntînă și mănîncă. Împărăteasa de aramă numaidecît se urcă într-o căruță de aramă cu patru cai de aramă, și porunci cocișului să o ducă la plimbare cătră fîntînă. Într-o minută a fost acolo, a luat pe Cenușotca lîngă ea și l-a dus la curțile ei, unde l-a ospătat crăiește, cu mîncări și băuturi scumpe. După ce se ospătară, zise Cenușotca: nu cumva e pe la dumneavoastră pasărea, care cînd cîntă domnii dorm?

— Nu, voinice, zise împărăteasa, nu e la mine, că numai mai ieri alaltăieri am cinstit-o la soru-mea, care-i împărăteasă în țara de argint.

— Atunci, zise Cenușotca, chiar acolo o să merg după ea.

Acum se supără împărăteasa, îi păru rău că i-a spus, și prinse a-i zice:

— Știu că nu-i mai abate altu pe la noi, că soru-mea e mai frumoasă și împărăția-i e mai bogată. Iar Cenușotca răspunse:

— Nu te supăra, eu trebuie să merg pînă unde voi da de pasăre, dar să știi că de bună seamă pe aici voi veni cînd m-oi întoarce cătră casă.

Apoi își luă rămas bun, și cu parul cel de aramă de-a umăr merse pînă nu mai zări curtea împărătesei; apoi dădu parul de trei ori preste cap și i se făcu iar cal și merse mai departe călare. Și se tot duse, se tot duse, pînă ajunse la un pod de argint. Aci intră în țara de argint. Aci iar a stat calul în loc și a zis:

— Drag domnul meu, bagă-ți mîna în urechea mea și-ți scoate un rînd de haine de argint și eu m-oi face iară bîtă de argint și mă du de-a umăr pînă mai încolo, unde este o fîntînă, acolo apoi vom sta și vom poposi. Și așa făcu Cenușotca, scoase un rînd de haine de argint din urechea calului, le îmbrăcă și după ce calul se întoarse preste cap și se făcu bîtă, – luă bîta de-a umăr și merse pînă dete de o fîntînă, acolo se puse la umbră și prinse să amezeze. Nu mult stătu acolea, și numai ce văzu că vin nește zîne să ducă apă, și cum îl văzură, o tuliră înapoi la curțile crăiesei, că ele erau froiele ei, și-i spuseră, că uite la fîntînă poposește un voinic frumos tot în haine de argint. Cum auzi crăiasa, îndată porunci cocișului să prindă șase cai la un hinteu și porni la preumblare cătră fîntînă. Cînd văzu pe tînăr atît de frumos, îndată-i căzu drag la inimă și-l rugă să se suie și el cu ea în hinteu. El, din firea lui, bag seamă n-a fost tocmai gingaș de fete frumoase, n-a așteptat să-l cheme de două ori – vorba ăluia: dintr-o vorbă abia se-nmoaie, își luă bîta cea de argint și se sui în hinteu lîngă crăiasă. Și s-au dus tot povestind pînă au ajuns la curțile ei, iar acolo au intrat în lăuntru și s-au ospătat crăiește. După ce s-au ospătat, a spus Cenușotcă crăiesei că uite după ce umblă și de unde vine. Iar ea i-a spus că bucurosă i-ar da pasărea care cînd cîntă, domnii dorm, dar e la soru-sa cea mai mică, care-i împărăteasă în țara de aur.

— Atunci trebuie dar să mă grăbesc pînă acolo, dar de voi putea-o căpăta, că altcum bietul tata numai se trudește, nici moare, nici trăește, că așa i-au ursit ursitoarele, că el n-a putea muri pînă va auzi glasul pasărei celei de aur, care cînd cîntă, domnii dorm.

— O! Atunci știu că nu ne mai vedem, zise crăiasa, că soru-mea e mai frumoasă și mai bogată decît mine.

— Ba de bună seamă pe aici voi veni, zise Cenușotca, apoi își luă rămas bun și bîta de-a umăr și se duse tot pe jos pînă ieși din oraș. Acolo iar dădu bățul de trei ori preste cap de se făcu cal, apoi se sui pe el și se duse ca gîndul, pînă ajunse la un pod de aur. Aci intrăm în țara de aur, stăpîne, zice calul, dă-te deci jos, scoate-ți din urechea mea un rînd de haine de aur, iar eu m-oi face un băț de aur, și mă ia de-a umăr și să mergem pînă mai încolo, unde este o fîntînă, acolo apoi vom poposi și va fi ce-a da Dumnezeu. Așa a făcut Cenușotca. Dar puțin se odihni, și numai văzu că se apropie nește zîne să ieie apă, dar cum îl zăriră, o tuliră în ruptul capului cătră casă și spuseră stăpînei lor, – care era chiar împărăteasa țărei de aur, – că uite ce voinic frumos zăriră poposind la fîntînă, din care pricină nici nu se apropiară să-și ia apă, ci să reîntoarseră cu vasele goale. Împărăteasa numaidecît porunci să-i prindă opt cai la hinteu să vază că cine cutează a intra în împărăția ei, fără știrea și învoirea ei? Trebuie să știm, că pînă într-acelea făptură bărbătească în țările acelea nu fusese. Dar nu doară de mînioasă că-i calcă voinicul țara a plecat ea, ci iac-așa, să vază cum îs voinicii. Deci numaidecît plecă. Curtenii gîndeau că ce o să facă cu străinul, care a cutezat a-i călca țara iac-așa fără știrea și învoirea ei. Cînd colo, preste vrun ceas, ce era să le vază ochii? Voinicul cel frumos în haine de aur și cu o bîtă de aur venea în hinteu lîngă împărăteasa! Și cum ajunge acasă, încep la ospăț și la trai bun, colea ca la împărați, trei zile și trei nopți au tot benchetuit, de era cît pe aci să uite Cenușotca, la ce venise atîta cale, de nu-i aducea aminte calul. Nici nu-i de altcum, nici o minune, că lîngă împărăteasa țării de aur fiind, nu stau bun că nu ți-ai uita și numele. Apoi el încă era doară voinic, nu sînge de broască! Dar după ce-i aduse murgul aminte, numaidecît zise cătră împărăteasa: înălțată împărăteasă și draga mea, noi ne ospătăm, dar nu mă mai întrebi, de ce am venit pe aici?

Atunci împărăteasa se cam supără și zise rîzînd cu gura jumătate:

— Dar nu pentru mine ai venit? Frumos de la tine, adecă tu mai ai pe cineva? Și totuși vii să mă amăgești!

Acum văzu bietul Cenușotca, că rău începuse vorba, dar îndată-și trase seama și-i răspunse: Nu te supăra, lucrul stă așa și așa, eu la tine am venit să te pețesc să vii cu mine în țara noastră, dar să aduci apoi și pasărea cea de aur, care cînd cîntă, domnii dorm, că uite cum stă lucrul cu bietul tata.

— Acum ne mai înțelegem, zise împărăteasa, acum veniși de acasă, dar mai înainte era cît pe aci să mă supăr pe tine.

După aceea, cu puterea cea năzdrăvană a calului să adună toate avuțiile ei într-un măr de aur, ea îl pune în buzunar și pleacă cu Cenușotca și cu pasărea cătră țara lui. Dacă ajung în țara de argint, duc și pe crăiasa țărei de argint cu ei, după ce-i făcură și avuțiile ei într-un măr de argint și-l băgă ea în buzunar. Tot așa făcură și în țara de aramă, și se luară la drum. Cînd au ajuns la pădurea aceea, care-i despărțea de lumea asta, era greu să o treacă, că acum erau mai mulți, erau patru, și toți numai cu un cal, cu calul lui Cenușotca puteau trece, că prin pădure cale de căruță nu era, să poată merge tot cu hinteiele, cum veniră pînă aci. Dar ce să gîndește Cenușotca? Pasărea ouase patru ouă. Deci se pune și aruncă un ou de acelea jos, și din el, cum se sparge, se face o furcă de aur, cu caier de aur, cu 12 fuse de aur și cu un scaun de aur și torcea singură fire de aur; după aceea aruncă alt ou jos; din acesta se făcu un război de aur, cu fire de aur, cu fustei, brîgle, ițe, spată, tălpigi, suli cu toate de aur, care țesea singur pînză de aur. Apoi aruncă al treilea ou jos, și din el se făcu o masă, dar masa lungă și lată cît vedeai cu doi ochi, ba doară chiar trei ochi să fi avut și nu o puteai odată cuprinde cu ei, atît era de posnită, și încărcată cu feluri de mîncări și băuturi; în urmă aruncă oul al patrulea, și din acela ieși o mulțime de cătane cîtă frunză și iarbă, ba încă mai mult cu trei. Și se puseră cătanele la masa cea mare și mîncară și băură cătănește – și cine știe bea și mînca bine ca cătana? numai să aibă de unde! Și după ce se săturară, își aprinseră țigări și afumau cu ele ca turcii, apoi întrebară pe Cenușotca:

— Drag domnuțul nostru, ce poruncă ne dai?

— Să-mi faceți prin pădurea asta drum de țară, drum bătut, să putem trece omenește cu căruțele prin ea.

Și cătanele se pun la lucru bărbătește: pădurea mare, dar și cătane erau atîta spuză, de tot cîte patru-cinci trebuiră să se pună la cîte un lemn să-l taie, că erau mai multe cătane decît lemne în pădure, că doară v-am spus că erau cîtă frunză și iarbă, ba încă mai mult cu trei. Apoi Cenușotca preface cătanele într-un ou de aur, masa în alt ou de aur, războiul în alt ou de aur și furca în alt ou de aur și toate le bagă în sîn, după aceea se pun în cele trei hinteie: el în hinteul cel de aur cu împărăteasa țerii de aur, și cu pasărea cea de aur și cu bîta cea de aur care era calul lui; după ei venea hinteul cel de argint, în el crăiasa țării de argint cu un măr de argint, în care-și avea bunătățile ei, și cu froiele ei, iar mai îndărăt era hinteul cel de aramă, unde era crăiasa țării de aramă, cu un măr de aramă, în care-i erau scumpeturile și cu froiele ei. Cînd ajung la crucile cele de drum, unde se despărțise Cenușotca de frații lui, opriră hinteiele în loc, iar Cenușotca le spuse fetelor să aștepte o leacă acolea cu trăsuri cu tot, că el are o leacă de treabă în satul vecin. Luă apoi bîta cea de aur și o învîrti de trei ori preste cap și se făcu un cal ca mai înainte, se urcă apoi pe el și într-o clipă fu la împăratul Roșu, unde erau frații lui închiși. Cînd să între în orașul împăratului Roșu, zise calul cătră Cenușotca:

— Drag domnul meu, eu mă fac aci sub gardul ăsta o căpățînă de cal mort, iar tu du-te la curțile împăratului și te-a pune împăratul să-i joci fata, dar i-o joacă să fie jucată și să n-o lași din mînă, dacă ai apucat-o odată la joc, pînă s-a obosi și va cădea jos de oboseală; că de o lași, merge în altă casă și-și trage pe picior o păreche de păpuci îndrăciți, de cari are trei părechi și dacă-i îmbracă aceia, nu se mai obosește, ci te vei obosi tu și-i cădea în prinsoare, ca și frații tăi, că ei sînt acolo închiși.

Așa și făcu Cenușotca. Merse la curtea împăratului Roșu, după ce calu-i se făcu o căpățînă de cal mort, și împăratul îl ospăta frumos, apoi-i spuse că cine vine la casa lui trebuie să joace cu fata lui un joc pînă s-a obosi; de s-a obosi fata mai întîi, jucătorul, o capătă de nevastă și jumătate împărăția de zestre; iar de s-a obosi el mai întîi, rămîne rob pe viață.

— Bine, zise Cenușotca, și prinde a juca cu fata împăratului, dar juca colea de se clătinau podelele sub picioarele lor, dar să se obosească Cenușotca nici vorbă! Dar nu putură juca chiar mult, că fata împăratului Roșu începu a slăbi din picioare și se rugă de Cenușotca, să o lase o țîră pînă și-a trage alți păpuci, că aceștia o strîng de i-au amorțit toate degetele. Dar Cenușotca se făcu că n-aude cu acea ureche, ci tot juca pînă văzu numai că fata face spume la gură și cade ca moartă. Atunci zise împăratul Roșu:

— Acum, dragul meu, dacă vrei o poți lua de nevastă și-ți dau jumătate împărăția zestre. Dar Cenușotca răspunse:

— Eu ți-oi spune alta, cioplită cu dalta: să-mi dai înălțate împărate, frații să mergem acasă, că ne așteaptă tata.

— Și cine-i tatăl tău, voinice? întreabă împăratul Roșu.

— Împăratul Verde e tatăl meu.

— Așa? moșul cel bătrîn?

— Chiar el, înălțate împărate.

— Apoi dar ți-i las, că doar de cumva îmi veți fi careva ginere!

— Aceea nu o știu, răspunse Cenușotca, dar știu atîta, că fără ei nu plec, ci iari-ți iau fata la joc.

— Ba decît să o mai joci, să-i stea moartea din aceea, mai bine-ți dau frații și du-te în știrea Domnului.

Așadar și-a scos frații din robie și au plecat tustrei pînă au ieșit din oraș, acolo au dat cu picioarele în căpățîna cea de cal și odată a sărit un parip de-ți era mai mare dragul de el. Apoi Cenușotca scoase din urechia calului un rînd de haine de aramă și dădu fratelui celui mai mare, apoi scoase din ea un rînd de haine de argint și le dădu fratelui celui mijlociu, iar lui își scoase un rînd de haine de aur și se îmbrăcară tustrei și plecară bărbătește cătră crucile drumului, unde-și lăsase cătanele și averile și cele trei surori. Pe cale le spuse, ce aduce și cum, și că pasărea cea de aur, care o tot dorește tată-so, încă e la el.

După ce ajunseră la locul cu norocul, traseră un ospăț numai cu ei, că numai aruncă un ou de cele de aur și jos îndată se întinseră mesele acolo în cîmp cu mîncări și cu băuturi de se săturară toți, cu cătane cu tot, și încă mai rămase destulă mîncare și băutură. Apoi ridică Cenușotca un corn de masă sus și iară se făcu ou de aur și-l băgă în sîn. Acum se pun la cale, fratele cel mai mic cu împărăteasa țării de aur în hinteul dinainte, fratele cel mijlociu cu crăiasa țării de argint în hinteul cel de argint în mijloc, fratele cel mai mare, cu împărăteasa țării de aramă în hinteul cel de aramă în urmă, și cătanele pe de amîndouă laturile hinteielor, în glidă (linie) și înapoia lor, de parcă nici o muscă n-ar fi lăsat să treacă pre hinteie. Cînd ajunseră la fîntînă aceea, unde se întîlniră mai întîi frații cînd plecară de acasă, se opri hinteul cel dinainte în loc și se coborî din el Cenușotca și zise cătră frați:

— Nu vă coborîți să beți apă, că știți că aci ne întîlnirăm mai întîi, după ce plecarăm de acasă? Ceia gîndeai că s-au vorovit, un gînd aveau, să arunce pe fratele lor cel mai mic în fîntînă și ei să meargă acasă și să se laude la tată-so că ei sînt vitejii, care au făcut cîte și mai cîte, și unul din ei, pe care va cădea soartea să fie împărat, să ia pe nevasta frățîne-său de muiere, că era mai frumoasă și mai bogată, iar despre Cenușotca să zică că nici nu-l văzură. Deci cînd îi chemă să beie apă, îndată săriră din hinteauă și ziseră cătră cociși să mîne încet pînă în vîrful deluțului ce nu era mai departe ca de 2-3 pușcături, iar acolo să-i aștepte că ei pîn-acolo vor merge pe jos, deoarece au amorțit șezînd atîta. Hinteauele și cătanele merseră deci înainte, iar cei trei frați se puseră o leacă la umbra răchiții lîngă fîntînă, că era o căldură de stai să te topești, vedeți dumneavoastră, cum e în dricul verei. După ce se depărtară de o pușcătură bună hinteauele și cătanele, zise cel mai mic din frați: dar să bem, fraților, și să mergem să nu li se urască mireselor așteptîndu-ne.

— Bine zici, răspunse cel mai mare, și se plecă să bea apă din fîntînă; după el bău cel mijlociu. Dar cînd să plece cel mai mic, își făcură hoții de frați semne din ochi, și unul îl prinse de un picior și altul de alt picior și huzdup cu el în fundul fîntînii cu capul în jos, apoi, după ce văzură că-i înnecat se duseră încet la drum sfătuindu-se ce să mințească mireselor, că uite un bălaur au ieșit din fîntînă și l-au tras după el și i s-a pierdut urma în apă. Dacă ajung la hinteauă acolo în vîrful deluțului, întrebară miresele: dar Alexandru unde e? Că așa-l chema pe Cenușotca. Iar frații ăști doi se arătară supărați de moarte și plîngeau, cu lacrămi de scroafă, cum să zice, și suspinînd spuneau că uite, cînd voiră să bea apă, odată ieși un balaur cu 12 capuri din fîntînă și pe Alexandru îl trase numaidecît acolo și i se pierdu urma, și voi să-i tragă și pe ei, dar ei de groază au fugit să nu pață și ei ca dulcele lor frate și să rămînă trei surori văduve de odată. Apoi mai ziseră cești doi frați blăstămați, că să fie ele bune să nu spună nimic bătrînului lor tată de întîmplare, fără să zică mai bine că nici nu l-au văzut, că numai va muri bietul moșneag de supărare. Foarte se întristară cătanele cînd auziră una ca asta, dar mai tare se întristară cele trei surori și le năpădi plînsul, iar mireasa lui Alexandru leșină de supărare. Nici nu plecară ei din loc pînă-și mai veni și ea în fire, de o mai mîngîiară că: să nu se supere din cale afară de rău, că așa i-a fost scrisă, că și ei sînt supărați, dar totuși să nu spună bătrînului tată nimic de întîmplarea asta nenorocită, că va fi cum va vrea Dumnezeu, și cîte și mai cîte îndrugară ei, numai să o mîngîie. Dar ea, parcă îi spunea cineva că nu-i după cum zic ăștia, nu se putu mîngîia, pînă nu băgă de seamă că și calul mirelui lipsește. Atunci își gîndi: din cît îs amîndoi, bun e Dumnezeu, trebuie să scape, chiar balaurul de i-ar fi dus. Apoi plecară încet cătră orașul lui Verde împărat. Cînd ajunseră în capătul orașului, fratele cel mai mare înșiră cătanele pe toate ulițele și le spune că pe nime călare să nu lase a intra în oraș fără de știrea lor, că de vor lăsa – moartea îi aștepta.

Acum intrară în oraș și traseră chiar la curțile împăratului. El era acum și mai slab și mai neputincios. De abia aștepta să-și vadă feciorii, doară l-a strînge Dumnezeu din lume, că nici vedea, numai ca printr-o sită deasă, nici auzea, nici putea mînca, nici bea, nici dormi, fără era mai mult mort decît viu. Bucuria lui cînd își văzu feciorii și miresele lor, dar încă bucuria lui cînd îi spuseră că vin cu pasăre cu tot, că pasărea era la mireasa lui Alexandru. Acum se încinse o voie bună, de chiar uită bietul moșneag să mai întrebe și de feciorul cel mai mic, de Cenușotca. A doua zi duseră pasărea cea de aur în biserică și de abia așteptau să-i auză glasul; dar pace! ea tăcea supărată. Cercat-au fel și formă să o facă să cînte, dar ea sta numai supărată ca o porumbiță ce și-a pierdut soțul. Acum ce-i de făcut? Ce să facă cu ea ca să cînte? Moșneagul, împăratul Verde visează că pasărea nu va cînta, pînă la cununia zînei, care o aduse. A doua zi spune visul la feciori și la miresele lor. Feciorul cel mai mare de loc se scoală vitejește și zise:

— Apoi dacă asta-i toată buba, eu mă cunun cu Aurica, că așa o chema pe mireasa lui Alexandru, iar pe cea mijlocie o chema Argintica și pe cea mai mare Arămica. Dar Aurica răspunse:

— Atunci ne-om cununa, cînd mi-i face o furcă de aur, cu caier de aur și în caier 12 fuse de aur, care să toarcă singure fir de aur și lîngă furcă scaun de aur.

— Asta-i altă căciulă, se gîndi moșneagul, iar feciorul cel mai mare, fălos cum era, numaidecît răspunde: în scurtă vreme o să le ai, și ieși să dea poruncă la meșterii din orașul lui ca să i le facă, dar toți se codeau și ziceau că una ca aceea nu se poate.

Dar să mai vedem o leacă ce s-a întîmplat cu Alexandru, Cenușotca? După ce l-au aruncat frații în fîntînă, el s-a tot dus cu capul în jos odată pînă în fundul fîntînei, iar după ce s-a umflat de apă, apa iar l-a aruncat deasupra. Calul lui nu s-a mișcat de lîngă fîntînă pînă i s-a ivit stăpînul deasupra apei, atunci l-a pus o leacă pe iarbă pînă a ieșit apa din el, și iar l-a luat în dinți și s-a dus cu el pînă a ajuns într-o pădure mare, unde ședea fata pădurii. Cum îl văzu fata pădurii, îndată-l cunoscu, că doară aceea pe cine nu cunoaște? Și-l întrebă: Dar tu ce cauți pe aici? Iar calul îi răspunse: De ai făcut cuiva vrun bine, fă acuma și cu mine, uite dragul meu de stăpîn e mort, învie-mi-l, că trăind în lume da de-i avea și tu lipsă cîndva de mine.

— Bucuros, zise fata pădurii și îndată aduse nește oloaie și-il unse, apoi l-a lovit cu trei nuiele de sînger și trei de înger, și s-a ridicat Cenușotca mai mîndru și mai frumos decît fusese. Vai, cum adormisem, zise Alexandru frecîndu-se la ochi și ridicîndu-se de jos.

— Adormit, adormit, zise calul, că de nu eram eu cu domniaei (arătînd pe fata pădurei), dormeai pe vecie, că dragii de frații tăi te aruncară colo în fîntînă. Atunci își aduse Alexandru aminte ca prin vis de lucrul acela și zise apoi calului:

— Dar acum ce-i de făcut?

— Ce-i de făcut? Vom merge la curțile tatălui tău, că uite frate-tău cel mai mare vrea să se cunune cu de-a sila cu mireasa ta, cu Aurica. Auzind Alexandru vorbele acestea, sări ca mușcat de șarpe și strigă:

— Adică de aceea m-au aruncat ei în fîntînă, ca să-mi ieie mireasa? Hai de grabă acasă.

— O, ho! zise calul, în zădar ne-om grăbi cu urda în Turda și cu cașu-n Făgăraș! Toate și-au timpul lor. Lasă numai după mine, și n-avea nici o teamă! Îndată vom fi acolo. Acum ia-ți haine slabe, vechi, cîrpocite cum au ucenicii faurilor, dar vezi să nu pierzi ouăle cele de aur, că fără ele nu facem cea ispravă. Apoi dac-om ajunge aproape de oraș, eu m-oi face bîtă cum au vandralăii și tu mă ia în mînă și te du pănă-i ajunge lîngă curțile voastre și te bagă calfă la faurul curții, știi, care este în dereptul curților. Mai departe toate vor fi bune, dar nu cumva să spui faurului ori altcuiva că doară tu ești fecior de împărat; înțelesu-m-ai?

— Înțeles, căluțul meu!

— Apoi dacă m-ai înțeles încalecă pe mine, zi doamne ajută și te ține bine!

Așa și făcură, și cît ai bate în pălmi, fură lîngă oraș. Acolo calul se dete preste cap și se făcu băț noduros, după cum vedem că poartă vandralăii, iar Alexandru Cenușotca se făcu un vandralău cu pinchelu în spate și merse ață la făuriștea din dosul curților împărătești, și cum văzu pe faur, cum îl cunoscu, dar faurul nu-l cunoscu pe el. Alexandru ca om de omenie dete vezi bine bună vremea și spuse faurului că uite el este calfă de faur și ar vrea să-și capete de lucru.

— Tocmai bine-ai venit, voinice, zise faurul, că am lipsă de o calfă harnică, că tocmai acum nu știu ce m-oi face, că mi-a venit o poruncă aspră de la împărăție să fac o furcă de aur, cu caier de aur, cu scaun de aur și cu 12 fuse de aur, care să toarcă singure tot de aur; eu nu pot face un lucru ca acela, dar dacă tu te legi că-l vei face, bună plată capeți de la mine, dar mai bună de la împăratul.

— O! numai atîta cere? acesta nu-i cel lucru mare, răspunse Alexandru, las’ pe mine că-l voi face eu.

Bucuria faurului! nu știa cum să omenească mai bine pe Alexandru ca să-l scoată din năcaz. Și drept e, că îndată ce se ospătară oleacă, merseră în făuriște și Alexandru prinse să pilească un fier ruginit, iar pînă merse faurul după ceva pînă afară, scoase un ou de aur din sîn și dădu cu el de pămînt, iar din ou ieși furca de aur, cu fuse, cu caier și un scaun, și fusele torceau fir de aur întocmai după cum dăduse feciorul împăratului porunca. Cînd intră faurul în făuriște, toate erau gata ca din poveste, și nu se putea destul mira cum le-a putut face calfa atît de minunate și în așa scurt timp, și dintr-o bucată de fier ruginit. Destul că le duse faurul la curtea împăratului, iar împăratul și feciorii și miresele se bucurară foarte, cu deosebire feciorul cel mai mare și Aurica; el se bucura fiindcă credea că Aurica va fi muierea lui, iar ea se bucura fiindcă vedea că mirele ei trăiește și nu poate fi departe de ea. Acum feciorul cel mai mare al împăratului zise:

— Vezi, Aurică dragă, eu am făcut ce mi-ai poruncit tu, acum hai să ne cununăm. Dar Aurica răspunse:

— Încă nu! Ce să fac eu cu firul ăst de aur, dacă n-am și un război de aur, care să țeasă singur pînză de aur; pînă nu mi-l aduci și pe acela, nu mă cunun cu tine.

Acum iar dete feciorul împăratului poruncă la toți meșterii din orașul lor ca să-i facă un război de aur. Năcazul meșterilor, dar cu deosebire al faurului din dosul curței împărătești, că acum feciorul împăratului sta narmă pe el că cum a făcut furca, trebuie că poate face și războiul, numai de va voi; iar de nu ar voi, îi taie capul ca la un pui de găină. Văzînd Alexandru pe faur necăjit, îl întrebă: dar ce năcaz ai, stăpîne?

— D-apoi uite, dragul meu, n-am scăpat bine dintr-un năcaz și dau în altul. De abia am dus furca cea de aur, și mi-a și dat în poruncă că să-i fac un război de aur, cu tot ce se ține de el de aur, care să țeasă singur pînză de aur, iar lucrul acesta om pămîntean nu-i modru să-l poată face, și de nu l-oi face, mi-a spus oarzin că-mi taie capul ca la un pui de găină!

— Nu te teme, stăpîne, că nu ți l-a tăia, pînă trăiesc eu, zise Alexandru, și intră numaidecît în făuriște și prinse iar a pili la un fier ruginit. Acum faurul se uita tot la el să vază ce face, cum drege, de-i ies din mîni lucruri atît de minunate. Dar odată trebui să intre faurul în casă, te miri după ce, și pînă se întoarse, războiul fu gata, întreg întreguț din aur, cu tălpi, cu suli, cu brîgle, cu ițe, cu tălpigi, cu spată, cu thiară, cu suveică, cu tindeică, cu sucală de aur, și țesea singur pînză de aur. Cînd văzu faurul lucrul acesta, înlemni de bucurie și de mirare. Văzu el că calfa lui e un viteaz mare. Deci îi mulțămi frumos și apoi luă războiul să meargă cu el la curtea împărătească. Dar singur nu putu, că războiul era mare și greu, deci zise cătră calfă să-i ajute să-l ducă. Și-l ajută Alexandru, faurul prinse de sulul dinainte, iar Alexandru de sulul dinapoi. Cînd intrară în curte, zise feciorul împăratului:

— Na, vezi că l-ai făcut întocmai după cum ți-am dat poruncă; de ce te codeai dar?

— Iar faurul răspunse:

— Nu mă codeam, luminate prințule, dar nici că-l făceam de nu-mi trimitea Dumnezeu calfa asta bună; el a făcut și furca și războiul, că eu de cînd sînt, nici n-am văzut de acestea, necum să fi făcut.

Atunci Aurica se apropie de calfă, și cu toate că era tot cănit cu cărbuni ca faurii, cunoscu că el este Alexandru: deci nu se putu răbda să nu-i sară în grumazi, și sărutîndu-l îi zise plîngînd de bucurie:

— Vai, tu ești, Alexandre?!

— Eu, Aurică, zise Alexandru, sărutînd-o și el cu dulce.

Atunci frații lui Alexandru prinseră a tremura, dar Alexandru, suflet de om bun, le zise:

— Nu aveți nici o frică: așa a fost să se întîmple, că din veci, e zicala aceea: fă bine și așteaptă rău! Acum gătiți-vă de nuntă, aveți fiecare mireasa, eu încă am pe a mea; îndată vin și eu gata de nuntă.

Apoi Alexandru se coborî cu faurul în făuriște, se spălă frumos, apoi își luă bîta cea noduroasă și ieși afară și o învîrti de trei ori preste cap și-i se făcu cal năzdrăvan numai ca el, apoi își băgă mîna în urechea calului și scoase de acolo hainele cele de aur și se avîntă pe cal. Atunci văzu faurul, ce calfă avusese și prinse a se ruga de iertare. Dar Alexandru zise:

— N-ai să te rogi de iertare, om bun și de omenie; tu vei fi mai mare preste bunurile mele. Apoi se duse Alexandru la curte. Acolo toți erau gata la nuntă: fratele cel mai mare cu mireasa lui, amîndoi în haine de aramă, cel mijlociu cu mireasa lui, amîndoi în haine de argint, iar el, Alexandru Cenușotca, cu Aurica lui, în haine de aur. Cînd intrară toți în biserică și prinse popa a-i cununa, pasărea prinse a cînta, dar așa cîntă, de toți domnii adormiră, iar împăratul Verde, moșneagul, adormi somnul de veci. După ce se sfîrși cununia, ieșiră afară și îngropară pe bătrînul, apoi întinse Alexandru masa lui cea minunată și se ospătară toți oamenii cîți se aflau atunci în oraș, cu răi cu buni, cu avuți cu săraci, cu tineri cu bătrîni, că era ospăț și comândare totodată. Dup-aceea rămase Alexandru Cenușotca împărat în locul tătîne-său, iar pe frații lui îi făcu ghinărări preste armăzi, – și de n-au murit – și astăzi trăiesc. Iar eu m-am suit pe-o șea – și v-o spusei așa; șeaua fu cam ruginoasă și povestea mincinoasă!