Parcuri vechi
Rătăcire... Plopii și-au încetinit cântecul alb
Drum cu nisipul galben duce spre trecut
Sboruri lunecă prin noi ca lumini prin unde.
În toamnă lanțuri și suflete au ruginit, râsete au tăcut.
Ți-amintești: Parcul gol... Ce ciudat ne-a privit paznicul.
Pașii speriau gânduri și lebede erau aproape.
Simțiam neliniști ca furnici pe trup,
și numai amintirea ei, ca o pasăre peste ape.
Din chioșc, o muzică tristă ne strigà
Docarul plecase, și numai tristeți și frunze ude pe alei.
La ferești singurătatea ca un stor verde,
Ții minte: plângeau streșini, se aplecau tei.
Apoi iată că în suflet chipuri ca stele în apă s’au trezit
Ne-am amintit doctorul cu ochii buni; mergeà călare,
și plângeà când glasul tău rupeà cu frunze acorduri.
Erà la Soveja în munți, între singurătate și zare.
Pe buzele tale, târziu, numele ei, ca un strugure s’a fărâmat.
Lydia o chemà și aveà lumină pe mâini,
Gestul ei – cântecul și glasul ei – mănunchi de viorele proaspete,
în brațe tresăriri de fluer, în trup o șerpuire de fântâni.
Astfel inima ca o praștie în svâcnire spre ea.
Era o tristețe în noi, ca o luntre în trestii,
Știam departe: desnădejdea balconului, tresărirea ferestii
și nu mai știu, cât am stăruit printre plopi așà.
Viață și toamnă, le-ai înțeles acolo.
Acum, nici un gând și nici o lumină înainte.
Îmi spui: <<tot mai rătăcești pe sub balconul stins?>>
și e o sârmă ghimpată fiecare aducere aminte.
Deaceea, înserări triste, ca perle pe mâini.
Să privim în noi tristețea, ca un pietriș în apă;
să spargem, cu durerea trupului, întomnarea,
și să simțim, cum sufletul din piept, ca o piatră din praștie, ne scapă.
Aleia cu mărgăritare de toamnă.
Întrebi unde glasul ei, unde surâsul ei.
În dâra frunzelor îi recunoști tremurat umbletul,
și vântul ca și atunci, tremură amintire și tei.