Paradoxal

Jump to navigation Jump to search
Paradoxal
de Ion Luca Caragiale


N-am înțeles niciodată paradoxele prietinului meu, domnul Teofil. D-sa judecă toate d-andoasele; pentru fiecare împrejurare, la care suntem obicinuiți să dăm o explicare găsită gata, fără să ne mai batem capul a umbla după invențiuni originale, Teofil găsește o explicare cu totul deosebită. În toate este extravagant — dar unde e chiar absurd, e în morală.

Această știință așa de pozitivă a suferit de la d. Teofil o completă răsturnare. Ce e bine la toată lumea la d. Teofil e rău, și viceversa. De exemplu, alaltăseară l-am văzut făcând ceva, care m-a pus în mare mirare.

Exprimându-mi acest sentiment al meu, d. Teofil s-a apucat să-mi facă o teorie ridiculă asupra datoriei ce are societatea față cu virtuțile și vițiile individului. Să vedeți modul lui paradoxal. El susține că virtuțile sunt pavezele și armele individului în lupta sa cu societatea, iar vițiurile îi sunt părțile descoperite și vulnerabile.

De aci amicul meu conchide, cu spiritul lui sucit, că societatea n-are nici o nevoie să combată vițiurile indivizilor și să le încurajeze virtuțile — ba chiar dimpotrivă, pentru că virtuțile individului sunt păgubitoare autorității ce trebuie să exercite societatea asupra lui, pe câtă vreme vițiile lui îi sunt ei folositoare. Ce dreptate este prin urmare să pretinzi de la o societate să-și cultive vrăjmașii și să-și combată sprijinitorii?

Eu, mărturisesc drept, că după astfel de paradoxe încetez de a mai discuta. Dar să nu uit a spune faptul în urma căruia d. Teofil mi-a debitat ciudata d-sale teorie.

Amicul meu și eu ne întoarcem de la lucru pe aceeași cale. Pe strada principală, pe care trecem noi, ieșind din Podul Mogoșoaiei, stau doi cerșetori la două colțuri.

Eu dau din când în când câte un ban de cinci celui din stânga: e un om foarte cumsecade; nu umblă la cârciumi; pe câtă vreme cel din dreapta, ciungul — un fost mașinist, care la un moment de chef și-a lăsat mâna să i-o apuce un herestrău mecanic, este un stricat. Le dădeam la amândoi, mai-nainte; de când am aflat însă că ciungul nu face alta cu ce câștigă decât beții și fumează țigări Regale m-am hotărât să dau numai celui din stânga, care singur merită ajutor.

Întâlnindu-mă cu d. Teofil, am apucat tot pe un drum. Aproape de colțuri eu am pregătit pentru nenorocitul meu gologanul, pe care i l-am și dat. D. Teofil i-a zis pur și simplu „iartă!", m-a luat de braț a trecut cu mine peste drum și a dat o băncuță ciungului cu nasul roșu.

Asta m-a revoltat.

— Cum? zic; dai bucuros cincizeci de bani unui bețiv, unui vițios și nu te înduri să dai unui nenorocit de treabă un gologan?

— Se-nțelege.

— Știi d-ta cam ce are să facă cu băncuța d-tale?

— Știu! o să bea o litră de pelin turburel și o să cumpere trei țigări Regale.

— Ei! și-i dai?

— Tocmai de-aia-i dau. Eu îmi fac o datorie socială din încurajarea vițiilor.

Și de aci, pe larg întreaga teorie expusă scurt mai sus.

— Care va să zică...

— Care va să zică — mi-a răspuns d. Teofil despărțindu-ne — eu urmez strict morala socială. Care este cel mai mare precept al moralei? caritatea! Ei? pentru individ, caritatea nu e un vițiu? Mi se pare că fac bine fiind caritabil să urmez de două ori morala creștină, dând de pomană și încurajând și vițiurile altuia.

— Dar știi, d-le Teofil, că nu e așa, mă iartă...

— Nu pot să mai stau, cu toată buna voință ce aș avea să te-ncurajez a discuta filozofie morală... m-așteaptă la masă. La revedere. Imposibil s-o scoți la capăt cu d. Teofil.