Paradisul suspinelor

Jump to navigation Jump to search
Paradisul suspinelor[1]
de Paul Zarifopol


Mi-ar părea nepotrivit a vorbi cititorului curios de frumusețe literară despre poetul Vinea, fără a-l preveni că arta acestuia e dintre acele care impune modificări în metoda obișnuită a cititului.

Povestesc doar pentru mine, de bună seamă, dar și pentru un cititor ideal, care ar găsi că sunt un interesant caz de umanitate. Cuvintele eroului (paginile Paradisului suspinelor) sunt când memorii ale eroului, când istorisire despre erou. Să nu se grăbească cititorul a-și fixa apetitul pe dezvelirea unui caz interesant de umanitate. Substanța fermecătoare e în altă parte.

Adnotatorul memoriilor lui Darie înseamnă: Sensibilitatea dureroasă a eroului s-a lăsat desigur condusă, în povestire, mai mult de acuitatea impresiilor conținute, decât de ordinea cronologică și de logica expunerii. Deci, ziceam drept: nu la cazul interesant de umanitate, ci la expunere să luăm seama.

Întâmplările somnului nu sunt fără însemnătate. Adevărul lor nu e mai puțin veridic decât al orelor de veghe... Imagini, senzații, emoții, somnul oferă de toate, asemenea vieții pe care ne-am deprins a o considera ca propriu-zisă. Realitatea lui e mai de preț, căci e mai expresivă.

Să însemne cititorul bine: e viața somnului. Înțelege și nu uita. Dacă uiți, ai să te superi, și te vei apuca să aperi logica, intempestiv și comic. Dle Rosenthal, amator de rouă, cu pantofi de lac, pe pajiște, la ora asta? 0 trompă de automobil: la o parte, la o parte. Tropicele își reiau abluțiunile torențiale, argint viu pe aripile verzi ale ferigilor uriașe. Rochii roze. Aurelia și copilul care nu mai doarme de focul bijuteriilor de strass. Maestrul Fascoli dezmiardă o elevă. 0 frunză traversează oglinda moartă... Și somnul și-abate ciocanul de puf.

După reflecțiile despre relativitatea spațiului și a timpului, cu care începe Sărmanul Dionis, Eminescu are grijă să scrie că cititorul va clătina din cap... Genialul adolescent se simțea începător al unui scris de tot nou. Și oamenii au clătinat din cap.

Unii s-au și supărat; cel cu mai mult bun-simț și cu multă carte de exemplu Gheorghe Panu, publicistul, om cu diverse idei științifice despre literatură, și foarte sever poeților, în numele științei.

Socot posibilă primejdia ca, în ultimul meu citat din poetul Vinea, un cititor să nu prindă de veste vorbele din urmă; Și somnul și-abate ciocanul de puf. Și cititorul se va supăra de incoerența textului și-așa mai departe.

De bună seamă sunt prea singur... și acest sunt sună a pustiu...

Singurătatea, ca o cutie de violoncel, geme. Printr-însa viața imperceptibilă ascunsă în lucruri se revelă. Alături cu visul, tovarășa lui prețioasă, singurătatea... De aici critica științifică poate porni o sistematică plimbare prin aleile explicărilor sociologice cum adică omul a ajuns astăzi atomizat, își simte tare singurătatea, care va să zică; sau o și caută, când se întâmplă.

E așa, e și altfel: o mulțime de actuali și ce actuali! scriu foarte sociabil. Cântăreți de cor, supuși, abili, artiști practici.

Atunci trebuie încă o altă explicație, contrară, dar tot frumos sociologică. Toate astea sunt treburi foarte științifice; dar cam grăbite. Și n-au a face. Cartea de care scriu aci este un exemplu bun, cred, că n-au a face.

...Cine sunt eu? întrebarea cobora ca într-un puț. Ciutura nu mai spărgea suprafața-oglindă, să se umple de ea ca înainte.

Cine sunt eu, eu Darie, eu... și mă crispai cu deznădejde de silabele numelui deșert și care nu mai corespundea nici unei realități intime. Vrui să strig, dar îmi fu teamă de zgomot, teamă să aflu că glasul putea să nu fie al nimănui din clipa în care nu mai avea nici un sens să fie al meu.

Este risipirea ființei, așa cum se face ea în vis și în singurătate.

Și risipirea aceasta e poezie și e frumusețe. În această risipire, fatal, impresiile se ascut. Aceasta e logica acestei arte. Să nu ne irităm, ci, înțelept, să ne pregătim pentru plăceri și înțelegeri nouă.

Artistul Vinea ne vorbește de dificultatea de a smulge și a închega în potriviri de cuvinte, în ciuda șerpilor sintaxei, fermecați cu degete și descântece de maestru. Și scrisul său echivalează strălucit delicatețea conștiinței sale de artă.

Desigur, cititorul a început, pe aici, să ia seama că nu analizez, nu rezum, nu transpun. Arta de felul acelei pe care o face Vinea nu se atinge cu asemene operații. Însă rup ce strălucește mai mult, și arăt.

Ușa locuinței mele are uscăciunea icoanelor. Se deschide pe scara pe care atârnă, ca șoaptele, umbra.

Molii își iau zborul lor de flanelă prin amurgirea stătătoare.

...sub cadrul oval, la care se absenta, în palori inalterabile și nepăsătoare, portretul bunichii. Acvarium de priviri stătătoare, în care sunetele urcau lin ca margelele, cu aer, lichide, spre nemișcarea suprafeței. Asemenea apelor și privirilor, sunetele iau forma vasului care le conține.

Ne-am înțeles: nu vă agitați așteptând, logic și cronologic, ce se va întâmpla și cum se va sfârși. Aci fabula și, cu atât mai special, intriga anecdotică sunt, din principiu, detronate. Între acuitatea imaginilor pe care le naște singurătatea, împreunată cu visul, și fabula sistematizată este o relație răsturnată. Concurența nu se poate soluționa decât printr-un sacrificiu. Orice artă nu e posibilă decât cu acest preț. Așadar: congediarea fabulei, îndeosebi a anecdotei punctate, este cuvântul unei alte enigme a artei, asupra căreia stăm să ne înțelegem. În schimbul fabulei, poetul întârzie, și sapă, și cioplește. Așa poezia lui devine studiu; și cititorul e rugat atunci să fie serios, să renunțe la politică și la interesele gospodărești ale sufletului său duios sociabil.

Și Vinea e moderat și, am zice: prudent. La el fabula e destul de aparentă; mai aparentă decât intențiile fundamentale ale artistului. Încă!

Fără îndoială: în acea săpare studioasă a impresiei stă, implicată, congediarea fabulei.

Tăcerea năștea ca un freamăt în urechile ei și umplea casa pustie. Înfricoșată totuși, își urmă pașii pe treptele trosnitoare până jos, trase drugul și deschise poarta sonoră pe lângă care trecea noaptea măreață din curte... Sub lespedea neagră a cerului jos, își răspundeau greieri, țesetori subtili ai visului și ai linișii. (Vinea, în placheta: Descântecul și Flori de lampă).

La aceste desene atât de delicate și intense, trebuie o strașnică rea-creștere literară pentru ca, trecându-le în fugă, să-ți înțepenești ochii spre: acum ce mai vine?

Ca să dăm acestei introduceri elementare încheierea poantată care se cere cine știe cine o citește! mai spunem și acestea.

Există cumva vreun imperativ, inteligent fondat, care să ne oprească de a scoate plăceri artistice din relativa incoerență a visului, din exagerarea impresiilor, din subtila gândire în pure imagini? Altminteri, rămânând în totul respectat gustul de a căuta voluptăți literare sau cine știe cum altfel în scrierea, lapidară sau lătăreață, dar negreșit logică și cronologică, a dramelor dintre arendași și țărani, femei distinse și moșieri sălbatici, boiernăși sensibili și orășence perverse, în scurt a ceea ce se petrece, serios, în rărunchii națiunii.


  1. Ion Vinea, Paradisul suspinelor, București, 1930, "Cultura Națională" (n.a.)