Pantofii galbeni

Sari la navigare Sari la căutare
Pantofii galbeni
de Liviu Rebreanu


La Hotel de Franța se dădură jos din tramvai și o apucară spre strada Carol. Lazăr Tulbure era plictisit și-și mustră nevasta.

— Ce era nevoie să ne dăm jos aici, când cu biletul puteam merge până-n ușa prăvăliei… Crezi că mie îmi face plăcere să mă izbesc p-aici de atâta lume fiindcă d-ta vrei să te strâmbi la filfizonii ăștia nesărați…

— Fii mojic, dragă, fii cât mai mojic! zise d-na Tulbure acrită, dar zâmbind drăgălaș ca să nu observe lumea că se ceartă pe stradă. Nu mă mir de loc. M-aș mira când ai fi gentil.

— Slăbește-mă cu gentilețele, cocoană! Parcă mie-mi arde de gentilețele d-tale. Mie-mi arde că mă târăști după d-ta prin prăvălii pentru o pereche de ghete, în loc să mergi ca toate femeile de treabă să-ți cumperi, și pe mine să mă lași în plata Domnului.

— Știu, știu, scumpule, că-ți pare rău! Tu însă știi să cheltuiești pe la cafenele și la berării…

Treceau strada. Lazăr Tulbure profită că văzu venind un automobil, apucă pe nevastă-sa de braț și o smuci înainte, zicând:

— Ia seama, dragă, să nu te calce automobilul!

— Mersi, bărbățele, ești foarte drăguț! răspunse femeia ciupindu-l de braț.

Merseră tăcuți pe Carol. Bărbatul, pleoștit, târându-și alene picioarele, femeia, țanțoșă, învârtind capul în dreapta și-n stânga, zâmbind și râzând apăsat ca un husar. În fața unui magazin d-na Tulbure se opri și vorbi:

— Haidem aci, că-l cunosc pe prăvăliaș de când eram prin pension și o să-mi dea mai ieftin…

Intrară, și d-na Tulbure salută prietenește pe un domn scund, cu nasul gros și cu fața roșă plină de sudoare.

— Vreau să cumpăr niște pantofi. Dar să-mi dai tot buni, ca și când eram în pension.

Cel salutat zâmbi încurcat și răspunse domol:

— Mă rog, marfa noastră e cea mai prima din tot Bucureștiul. Poftiți, luați loc… îmi dați voie?…

Doamna se așeză pe un scaun, iar prăvăliașul îi scoase un pantof zicând:

— Purtați numărul treizeci și opt, mi se pare…

— Treizeci și opt? Auzi, dragă puiule — se întoarse către bărbat — zice că eu port treizeci și opt! Nu vezi d-le piciorul meu? Treizeci și patru, domnule, înțelegi?

— Mă rog, scuzați…

— Să-mi dai o pereche de pantofi galbeni cu ramă, cu tocuri înalte Louis Quinze, foarte frumoși… Știi, ca la pension.

Prăvăliașul aduce o pereche de pantofi mângâindu-i și zice:

— Asta-i o marfă străină… cred că aveți să fiți mulțumită.

Doamna încercă un pantof.

— Ce zici tu, puiule? întrebă pe bărbat.

Lazăr Tulbure se mută de pe un picior pe cellalt, îl strângea nițel gheata stângă. Mormăi:

— E foarte bine…

— Da? îmi face picior drăguț?…

— Da, da…

— Nu cred să existe picior mai frumos în tot Bucureștiul! zice prăvăliașul.

Doamna roși. Se simți măgulită. Aruncă o privire cochetă spre prăvăliaș, pe urmă zise:

— Da, dar să-mi dai și decoltați să încerc… mi se pare că-mi cam îngroașă piciorul…

Prăvăliașul îi aduse pantofi decoltați. Pe urmă îi aduse pantofi fără ramă cu tocuri Louis Quinze. Pe urmă cu ramă și cu tocuri moderne. Pe urmă galbeni-închis. Pe urmă galbeni-deschis. Pe urmă halbșuhe…

Doamna îi încercă rând pe rând, zâmbi către negustor, întrebă pe bărbat dacă îi fac picior drăguț. Domnul n-avea țigări, strâmba mereu din nas și se interesa de prețuri. Negustorul asuda ca un cal de tramvai, zâmbea, înjura printre dinți și aducea mereu forme noi, culori noi, numere noi.

— Ia să-ncerc și o pereche formă americană, zise în sfârșit doamna către negustor.

— Mă rog, cu cea mai mare plăcere, se grăbi negustorul cu zâmbetul acru de nădușeală.

— Sunt curioasă cum îmi șade cu formă americană. În viața mea n-am purtat decât formă dreaptă, franțuzească… Am văzut însă pe Marioara cu americane și-i ședea admirabil…

Domnul Tulbure mormăi ceva. Nu-i trecuse încă supărarea și, fiindcă n-avea țigări și nici n-avea pe cine să trimeată să-i cumpere, nu era nădejde să se însenineze. Doamna observă aceasta și-i șoptește:

— Nu poți tu să nu fii mojic nici în lume!

Forma americană îi place grozav doamnei. Se plimbă de câteva ori încălțată în dreptul cu forma americană. Zâmbește. Aruncă priviri recunoscătoare negustorului, care-și șterge fruntea de sudoare.

— E foarte drăguț, nu?

— Da.

— Dar mi se pare că-mi lățește piciorul. Și tocurile sunt prea joase. Uite ce mică sunt!

Negustorul zâmbește și mai acru, își freacă mâinile.

— Dați-mi voie, domnișoară…

Doamna zâmbește spre domnul. E fericită că-i zice domnișoară, fiindcă asta dovedește că e drăguță și tânără.

— … Așa sunt toate formele americane. Cât privește lățimea, asta până vă obișnuiți, vi se pare numai. Pantoful ăsta e tot ce se poate mai șic și mai elegant. Vă asigur că o să fiți foarte mulțumită…

Doamna s-a convins. Se ciorovăiește un sfert de ceas la preț, pe urmă vrea să încalțe și pe stângul, ca să plece cu pantofii cei noi din prăvălie. Stângul însă o strânge.

— Ah… imposibil să-l încalț — se vaită doamna — mă strânge. Ăsta mi-e piciorul bolnav… Știi, de când am născut copilul… Te rog să-mi dai un număr mai mare…

Negustorul e istovit. Prevede noi încurcături. De-acum se scuză.

— Scuzați, doamnă, un moment. O să vă servească băiatul, că eu am nițică treabă…

Ia la o parte un băiat și-i spune:

— Servește, mă, pe cucoana aia de colo, că pe mine m-a omorât. Bagă de seamă că are un picior mai gros…

Băiatul, în sfârșit, îi aduce pantofii potriviți. Domnul plătește optsprezece lei. Doamna surâde plecând și-și privește mereu pantofii galbeni. Toți în prăvălie strigă ușurați:

— Mersi, salut…

Pe trotuar doamna își privește mereu pantofii, întrebând pe bărbat:

— Tu ce zici? Sunt drăguți!?

— Da, desigur.

— Nu-mi îngroașă piciorul?

— Ei, aș! Sunt foarte buni.

— Dar tocurile? Nu-i așa că sunt joase?

— Ce joase? Sunt eminente. Tocuri potrivite. N-ai nevoie de picioroange cred.

Merg douăzeci de pași. Doamna se uită mereu la pantofi. Din când în când se uită și la trecători și i se pare că toți se hoalbă la pantofii ei. Asta o umple de bănuieli. Începe să descopere și ea toate cusururile pantofilor. Se oprește. Începe să se scâncească.

— Uite, uite ce urâți sunt! Eu nu vreau pantofii ăștia. Uite ce picior de slujnică îmi fac!…

— Bine, dar tu i-ai ales… intervine bărbatul.

— Da, în prăvălie erau drăguți, dar acu uite ce urâți sunt!… Nu-i port, mai bine să mor…

— Ei, ce vrei acuma?! Ai călcat și prin apă cu ei… Nu ți-i mai schimbă…

Doamna e gata să plângă. Domnul triumfează.

— Hai să ne întoarcem, poate totuși ți-i schimbă..

— Crezi?… Tu vrei să mergem? întreabă doamna înviorată.

— Să vedem.

Pleacă repede îndărăt. Pe drum, doamna zice foarte hotărâtă:

— Desigur că trebuie să-i primească. Ce? I-am purtat? Și nu mă poate el sili să port pantofi care nu-mi plac. Pe urmă nu-i cer paralele înapoi. Să-mi dea însă alții. Negri, de căprioară. Sunt mai buni și mai eleganți…

Negustorul, când îi vede, încremenește.

— Imediat, imediat, zice către doamna, care acuma e modestă și zâmbește foarte prietenos. Numai să servesc pe domnul…

Negustorul servește pe domnul, pe urmă pe alții. Doamna și domnul așteaptă o jumătate de ceas. Domnul îi face imputări doamnei, iar doamna înghite.

În sfârșit, negustorul vine frecându-și mâinile, fericit că s-a putut răzbuna și el puțin. Doamna îl întâmpină confidențial:

— Nu-mi plac pantofii ăștia. Te rog să mi-i schimbi. Să-mi dai negri, de căprioară.

Negustorul aduce pantofii. Doamna îi găsește eminenți. Iar zâmbește. Pe stradă merge țanțoșă. Când se uită însă din nou la pantofi, zice către bărbat:

— Aoleu, ce nătăfleț mai ești și tu! Te-ai apucat…