în ce anume oraș din Elveția am să mă opresc.
Aș fi urmat calea penă la Geneva, unde știam că trăiesc câți-va refugiați bătrâni din Rusia, dar starea sănătăței mele nu’mi mai permitea să mai stau un ceas mai mult în vagon. Excitarea mea nervoasă ajunsese la culme; piciorul meu, acoperit cu răni reumatismale, căpătate în temniță, mă făcea să sufăr prea mult. Era necesar dar să mă odihnesc.
Am descins într’un mic otel Zum schwarzen Adler, ținut foarte murdar, dar și foarte ieftin. Am închiriat o cameră mică, care sâmăna mult a un dulap, în care e așezat un pat, și lângă pat o mescioară și un scaun. Dulapul-cameră avea o ferestruică, care da într’o stradă îngustă, strâmbă, umedă. Abia stabilit în acea cămăruță, simții o mare prostrațiune morală și fizică: resultatul firesc al unei prea mari și prea îndelungate incordări nervoase. Fără a’mi repara forțele sleite cu ceva alimente, m’am aruncat în pat, și am adormit ca un copil.
Somnul meu a ținut lung, foarte lung; am dormit, cum știe să doarmă numai un arestant-celular, adică peste 12 ceasuri — fără întrerupere. Când m’am trezit se crăpa
