pe propagatori, arestându-i și torturându-i. Asprimea pedepselor, chinurile, tortura, creșteau treptat.
Toate acestea întăreau caracterele, oțelindu-le, fanatisând oamenii și deșteptând în inima lor simțimentul legitim de ura în contra dușmanului.
Ora răsbunărilor se apropia!
În loc de cuvintele de iubire avea să răsune sgomotul explosiunei dinamitei, în loc de apel la înfrățire avea să se auză verdictul de moarte pentru moarte, în loc de organisațiunea federativă a grupurilor avea să se înființeze comitetul executiv, central, care va osândi la moarte pe împăratul Alexandru.
A cui dar a fost vina, că propagatorii iubirei și a înfrățirei s’au transformat în teroriști?!
A Țarului și a guvernului său.
Alt-fel nici că se putea.
La 1877, când împăratul Alexandru al II-lea domnea în Rusia, pe la toate tribunalele sale ad hoc, pe la curțile cu jurați abia introduse, la consiliul său de stat — pretutindeni unde în vastul său imperiu magistrații condamnau pe nihiliști în numele ordinei, familiei și proprietăței, se
