a lumei noastre semi-culte. Românii cu ceva carte au simpatii pentru Rusia oficială, nădejduind din partea acestei Rusii un sprijin în tendințele și aspirațiunile lor naționale; cred că cu ajutorul țarilor vor vedea împlinit visul lor măreț de unirea Transilvaniei cu patria-mumă. Greșeala aceasta decurge, firește, din ignoranța lor atât în ceea ce privește istoria țărei, cât și absoluta necunoaștere a Rusiei oficiale.
Acești români, fiind rusofili — privesc dușmănește pe ori ce român din Basarabia, ca pe un protivnic al lor.
Și întru cât-va au dreptate.
Niculai Zubcu-Codreanu a emigrat în România tocmai în anul 1875, adică atunci când la cârma țărei era d. Lascar Catargi. Lucru firesc, că proscrisul a fost nevoit să se ascunză de ochii autoritătei, ca nu cum-va să fie alungat peste graniță pe cale administrativă.
Prima impresiune ce a produs asupra lui Codreanu tinerimea noastră universitară, precum și literatura noastră, a fost cât se poate de tristă. La București, în inima chiar a patriei-mume, el, român proscris, s’a simțit așa de isolat, așa de părăsit de toți, în cât se credea în exil colo... în fundul Siberiei.
