aduc bine aminte, că subiectul conversațiunei ne-a fost arta. Arătându-mi tablourile sale, Eugeniu Lupu ’mi-a zis:
— Pe mine mai cu seamă mă preocupă pictura. Dar vai, cât de greu este să cauți obiectul iubit în întuneric. De când am devenit socialist tăgada mă persecută. Pentru ce ? Ce e drept de la un timp încoace mult am citit, si între altele am citit si «despre artă» a lui Prodhon. Înainte de toate cartea aceasta părea că ’mi servește drept temelie tendințelor mele, dar apoi.... când m’am gândit mult, am rămas nesatisfăcut. Nu e asta.... sufletul cere alt-ceva.
Spre seară, în acea zi am mers cu Eugeniu Lupu pe jos la Copou.
— Știți ce, ’mi zicea Lupu, mie mi se pare că arta în general nu duce la nimic ?
Vezând că această cestiune îl preocupă mult, începui a discuta, combătând aserțiunea sa.
— Da, respunse el, căci în adevăr, dacă în artă nu e nimic, dacă dînsa nu ne servește de cât ca petrecere plăcută, atunci de ce simțim atâta farmec pentru dânsa, de ce ne atrage așa de mult?.. ..
Peste câte-va zile după sosirea mea la Iași, veni în fine din Rusia delegatul grupului. Era representantul socialiștilor din
