ei trebuie să le fi avut ceva mai în spre răsărit sau miazăzi, căci numai așà ne putem explicà faptul de ce limba lor a fost atinsă mai puțin de influența limbii albaneze.
Când după câteva secole Românii au trebuit să se despartă, fie din cauza năvălirii tot mai crescânde a poporului slav, sau din alte împrejurări, cei dintâi cari au apucat drumul pribegiei coborînd în spre Sud până în munții Pindului și pe câmpiile Tesaliei au fost, probabil, aceia cari se aflau în părțile din miazăzi. După aceștia, și numai după un interval de mai multe veacuri de conviețuire cu Românii nordici și cu Slavii, a urmat coborîrea acèlor Români sudici care ocupau părțile răsăritene și pe care astăzi îi găsim așezați în munții Caragiovei. Aceștia nu numai că s’au coborît mai târziu, dar, după cum se va vedeà mai jos, în drumul lor spre sud, s’au oprit într’o regiune unde graiul lor influențat de limba Slavilor, a căpătat un colorit deosebit. Și întrucât și acești Români ca și Aromânii nu s’au îndreptat în spre locuințele lor actuale decât treptat și în cete singuratice, se poate presupune că Românii din Gopeși și Moloviște, în al căror graiu, după cum se va arătà în cuprinsul acestei lucrări, se observă unele particularități care țin numai de dialectul meglenit, au fost primii Meglenoromâni care, în drumul lor spre miazăzi, au ajuns până aproape de centrele aromânești, unde, cu timpul, și mai ales în cursul sec. al XVIII, când Aromânii din Albania au invadat aceste centre, ei s’au contopit cu aceștia, după cum alți Meglenoromâni, poate, care se vor fi coborît și mai departe s’au pierdut printre Aromâni, cu desăvârșire, nerămânând în urma lor decât, poate, felul de articulare în ‑ul, așà cum se observă la o parte din Românii din Albania.
Dacă pentru epoca în care s’au despărțit Aromânii de ceilalți Români avem unele indicațiuni din partea istoriografilor bizantini[1], pe baza cărora s’ar puteà presupune că pe la sfârșitul sec. al IX ei se găsiau în plină retragere în spre Sud, pentru restul Românilor sudici, din cari mai târziu au ieșit Meglenoromânii, nu avem nimic. Din cuvintele de origine bulgară care se găsesc și în dialectul dacor., însă lipsesc din aromână, precum și din alte influențe venite din partea dialectului dacoromân, se poate deduce, că încă multă vreme după despărțirea Aromânilor, Meglenoromânii au rămas aproape de Dacoromâni și chiar de acei Români din care mai târziu erà să iasă Istroromânii, căci numai așà ne putem explicà unele asemănări ce prezintă dialectul meglenit cu cel istrian. Este drept că, după căderea imperiului bulgar de apus sub împăratul bizantin Vasile al II‑lea Bulgaroctonul, este pomenită șì regiunea Meglenului (τὰ Μόγλαινα); ceva mai mult, se vorbește și de un șef al acestei regiuni Ἠλίτζας ὁ ἄρχων Μογλένων[2], purtând un nume care, ca terminațiune, se aseamănă cu numele celnicului
