modul nostru de a ne înfățișa ceva moale, nu știu, însă faptul de a admite că obrajii lui erau ca niște astfel de „pernuțe” era un semn de aprobare, și de câte ori spunea că avea să ne arate ceva deosebit, ne grămădeam toate în jurul scaunului lui.
Intr’o zi, aplecându-se în jos, aproape până sub masă, scoase din buzunar câteva cartușe. Asta era tot. Dar noi pufnirăm de râs și eram încântate, numai și numai pentrucă ne era drag; astfel toate glumele lui, chiar cele mai nesărate, ni se păreau de toată nostimada.
E ciudat cum unele imagini din trecut rămân neclintite pe când altele se șterg cu totul ca și când n’ar fi fost; sufrageria din Eastwell însă totdeauna îmi aduce aminte fețele acestor musafiri atât de deosebiți.
O amintire tragică e legată de viața noastră la Eastwell: moartea nanei noastre Pitcathly. Mi se pare că a murit de cancer, dar e așa de mult de atunci încât nu mai știu bine și poate n’am știut niciodată adevărul. Grozav de bolnavă a rămas la postul ei, până la sfârșit.
Sora mea Beatrice, era pe atunci o copilită mică de tot, și țiu minte pe Nana, umblând cu ea în brațe noaptea, când fetița n’avea somn, de colo, colo, mereu, cântând încetișor și scăpându-i din când în când grozave gemete dureroase, pe care își închipuia că nu le auzim, pentrucă ne credea adormite.
Niciodată nu voi uita tragicul ei umblet în lung și în lat, într’o odaie în care ardea numai o candelă, cu copilul plângând în brațele ei credincioase. Sclava datoriei, nu vroi să renunțe
