pentru fiicele ei, și poate tocmai de aceea dorința mea cea mai vie, era o rochie albă.
Mă vedeam în vis cu o rochie albă, și-mi închipuiam că mi-ar ședea mai bine, decât orice altă culoare. Eram o fetiță cam cochetă, și hainele aveau pentru mine multă însemnătate. Dar mama, ale cărei păreri în privința îmbrăcăminții sale erau ciudate, le avea și în privința noastră. Albul, nu știu din ce pricină, era lucru oprit.
Aceasta mărise într’atât prețul culorii emblematice a nevinovăției, încât pizmuiam chiar și pe școlărițele din Coburg, când în zilele de sărbători școlare, defilau dealungul pieței în sunetul fanfarei, gătite cu rochii de tulpan alb scrobit, cu ciorapi albi de bumbac și mănuși albe, tot de bumbac. In adevăr, mare trebue să fi fost dorul meu de o rochie albă, ca să fi putut pizmui pe micile mele vecine, în astfel de podoabe!
Dar să ne întoarcem la săptămâna regatelor dela Cowes: unchiul Bertie, pe frumosul lui yacht, era o strălucită întrupare a râsului și a voiei bune. In costumu-i desăvârșit, potrivit cu împrejurarea, arăta o glumeață bună voie regală față de nepoțelele lui; ne ciupea de bărbie, ne trăgea de urechi în chip prietenesc, făcea glume pe socoteala noastră și apoi râdea în felul lui, pe care din nenorocire, nu-l pot reda pe hârtie. Râsul lui era o explozie de voioșie, care-i încreția toată fața într’o sută de cute mici. Nu prea eram sigure dacă ne plăcea sau nu unchiul Bertie, prea ne lua de sus, prea părea că domnește peste toată lumea și nu eram încă destul de mari, ca să fim înrâurite de farmecul lui.
