sunetele și priveliștile, și acele senzațiuni au rămas și ele neuitate.
Bunăoară, erau unele mici bomboane, cari nu se puteau găsi decât la Curtea Rusiei. Erau niște „fondante” mititele, duble, făcute din fragi proaspeți și servite în mici coșulețe de hârtie. Culoarea lor era tot atât de desfătătoare ca și gustul.
Clipa când le luai din farfuria cea mare, ca să le pui într’a ta, era ea însăși o încântare; îți venea apa la gură chiar înainte de a le gusta. „Presimțirea plăcerii” cum s’ar exprima un German, era aproape tot atât de minunată ca însăși degustarea dulciului. Era o hrană vrednică de zâne, și de câte ori născoceam pentru mine sau surorile mele câte un basm, personagiile închipuite de mine, mâncau totdeauna aceste minunate bomboane. Alte două „gusturi” mi-au rămas neuitate, ca o amintire, delicioasă. Unul l-am cunoscut la masa reginei Victoria.
Aproape în fiece Duminică, se servea bunicii acelaș „menu” care cuprindea ca „fel de căpetenie” un rostbeaf, și ca desert deliciosul „Mehlbrei”.
Când era vorba însă să i se dea un nume elegant, bucătarii îl botezau „bouillie de farine à la vanilie”. Dar bunica fiind cam sentimentală în tot ceeace privea Germania, admitea numele german pe „menu”-ul ei; așa dar budinca rămânea simplu „Mehlbrei”.
Deliciul acestui Mehlbrei era mărit de micile bucățele de coajă cafenii, în formă de romburi cari pluteau pe deasupra. Gustul acestor pătrățele de coajă cari nu erau decât partea superioară a budincii, puțin rumenită,
