ce-mi dădu de bănuit, căci semăna mult a lacrimi stăpânite. Mamei nu-i plăcea niciun fel de slăbiciune, avea o fire de spartan și cerea dela copii ei să se poarte ca ea, așa că, pentru nimic în lume, nu mi-ar fi îngăduit să-mi destăinuesc pe larg simțirile sau mâhnirea.
Nu-mi aduc aminte de marele bal dat în cinstea noastră; de fapt, nu-mi aduc aminte de nimic alt, decât de cele câteva zile petrecute la Coburg până la ultima și dureroasa despărțire și de sfâșierea simțită când părăsii tot ce fusese al meu.
...Mama încercă să insufle acestei ultime zile toată veselia și fericirea ce putea; ne îndemna să ne adunăm pentru patinaj pe lacul din Rosenau, după aceea se făcură jocuri de șarade foarte hazlii, în marea sală a castelului. Toți prietenii mei se grupau în jurul meu, îmi dădeau o mare însemnătate, mă răsfățau cu mii de mici atenții; peste tot râs, muzică, dans; dar se simțea în toată atmosfera ceva, care amintea despărțirea și se ghiceau lacrimile sub fiecare zâmbet. Mi-amintesc în mod foarte viu, o anumită mică scenă.
Era seara cea din urmă. A doua zi, trebuia să plecăm; nu mă simțeam tocmai bine, poate din pricina multelor emoții și a apropiatei dureroase despărțiri. Oricum ar fi fost, mama care de obicei nu încuviința să se simtă cineva bolnav, mă îndemnase să mă duc devreme la culcare. Mi se dăduse o cameră de musafiri, deoarece nu mai aveam loc în „apartamentele copiilor”. Micul meu pat de campanie fusese scos din rândul celor trei și împachetat, deoarece stăruisem să-l iau cu mine la plecare; ciudatul pătuț de campanie
