dar în casa aceasta, totul era uimitor, gazda, mărețele flori pictate pe pereți și apoi, adunați la o parte, ca fond al tabloului, ciudata gloată de ologi biblici. Și mai era și acea misterioasă regină, care nu voia, sau nu putea să umble, nici să stea în picioare. Unde era oare?
„Vom avea plăcerea de a vedea pe fiica D-voastră? întrebă mama care căuta să se poarte cât putea ea mai bine; o ghiceam noi după glas, pentrucă ochii ei rătăceau prin toate colțurile, parcă ar fi vrut să-și întipărească în minte fiecare lucru. Căci nimănui nu-i plăceau mai mult decât mamei, întâmplările ciudate.
„Ah Gott![1] Da, e gata să vă primească, stă în pat și pictează, pictează necontenit. Uneori, nu vrea să știe decât de poezie, numai de poezie; alteori, de muzică, numai de muzică, și acuma de pictură, mereu de pictură, și panouri așa de mari... foarte greu de pictat în pat. Dar Elisabetei îi place tot ce e greu. Sper că voi putea s’o îndemn să vie la dejun, în scaunul cu roate. Una din ciudatele ei păreri e, că nu poate mânca decât lucruri reci; și i se aduc înainte multe farfurii mici, pline cu mâncări deosebite, dar nimic cald. Ah, da, Elisabeta!...” și iarăși ridică biata mamă mâinile în sus, într’un gest de nedumerire. Prințesa Marie de Wied vorbea cu ușurință englezește însă cu o vădită intonare germană. Glasul ei părea că vine de departe, ca și privirea ochilor, din fundul acelor orbite adânci ca într’o tigvă de mort.
- ↑ Nemțește în text: „Ah Doamne”
